— Cu pumnul nu ucizi adevărul! – strigă Râbin, înaintând către el.
— N-ai dreptul să mă baţi, câine spurcat!
— N-am dreptul? Eu? – urlă prelung pristavul. Şi se repezi iară să-l lovească în cap, dar Râbin se feri, lăsându-se în jos; lovitura nimeri în gol şi pristavul, descumpănindu-se, era cât pe ce să cadă. Cineva din mulţime pufni în râs şi iar se ridică
glasul mânios ' al, lui Mihailo:
— Ţi-am spus să nu te atingi de mine, spurcăciune!
Pristavul se uită înapoi; mulţimea se strângea în jurul lui într-un cerc întunecat, masiv…!
— Nikita! – strigă tare pristavul, uitându-se în toate părţile.
— Ei, Nikita!
Din mulţime se desprinse un mujic de statură potrivită, îndesat la trup, îmbrăcat într-un cojocel. Se uita în pământ, cu bărbia sprijinită în piept.
— Nikita, – spuse pristavul, vorbind alene şi ră-sucindu-şi mustaţa.
— Dă-i una peste bot, dar una bună ca s-o simtă!
Mujicul se apropie, se opri în faţa lui Râbin şi ridică privirea.
Râbin, dârz, îi aruncă în faţă cuvintele care cădeau grele, pline de adevăr:
— Uita'ţi-vă, oameni buni, cum vă strânge de gât fiara cea nesăţioasă, cu propriile voastre mâini! Ui-taţi-vă, luaţi aminte
şi după aceea chibzuiţi.
Mujicul ridică moale braţul şi-l lovi încet peste cap.
— Aşa ştii tu să dai, câine! – răcni pristavul.
— Hei, Nikita! – se ridică un glas din mulţime.
— Nu uita că te vede dumnezeu!
— Croieşte-l, n-auzi? – strigă pristavul, îmbol-dindu-l în ceafă.
Mujicul se dădu deoparte şi, lăsând capul în jos, spuse încruntat:
— Nu mai dau…
— Cu-um?
Cu faţa strârnbatâ de niânie, pristavul bătu din picior şi, înjurând năprasnic, se năpusti asupra lui Râbin. Se auzi o buşitură înfundată; A4ihailo se clătină, ridicând mâna în sus, dar, lovindu-l a doua oară, pristavul îl doborî la pământ şi, învârtindu-se în jurul lui, cu un urlet de fiară, începu a-l izbi cu piciorul în piept, în coaste, în cap.
Un vuiet adânc se rostogoli deodată jur-împrejur; mulţimea se frământa vrăjmaşă, înaintând ameninţător către pristav; când îşi dădu seama de aceasta, sări înlături, trăgând sabia din teacă:
— Aşa? Vă răzvrătiţi, ai? Aşa, vra să zică?… Glasul îi tremură, se ridică piţigăiat şi, fringându-se parcă, sfârşi într-o hârâitură. O dată cu glasul, îşi pierdu şi puterea; cu capul între umeri, cu spinarea încovoiată, î?> roti privirea ştearsă în toate părţile şi, pipăind grijuliu cu piciorul pământul din spatele său, se trase îndărăt, răcnind înfricoşat şi răguşit:
— Bine, luaţi-l? Eu mă duc… Să văd pe urmă ce-o să faceţi!
Ştiţi voi oare că ăsta e un criminal politic, prăpădiţilor blestemaţi? Ştiţi că s-a ridicat împotriva ţarului şi pune la cale tulburări? Ştiţi asta? Şi vreţi să-l apăraţi, ai? Vă
răzvrătiţi, adică, şi voi? Luaţi seama! Aha-a…!
Mama stătea nemişcată, fără să clipească măcar, sleită de puteri şi de gânduri, ca într-un vis rău, zdrobită de milă şi de teamă. I se învălmăşeau în cap, ca zbârnâitul a nenumăraţi bondari, strigătele posomorite şi mânioase ale oamenilor,
glasul tremurat al pristavului şi freamătul şoaptelor înăbuşite…
— Dacă-i vinovat, să fie judecat…!
— Mai bine iartă-l, înălţimea ta…
— Păi, cum vine asta? Aşa, de capul lui, fără lege, iară
judecată…?
— Se poate una ca asta? Păi, dacă s-or porni toţi să ne bată
aşa, unde ajungem…?
Oamenii se împărţiră în două tabere: unii, strânşi roată în jurul pristavului, strigau în gura mare, încer-când să-l îndupiece; alţii, mai puţintei, stăteau în jurul lui Râbin, mormăind înăbuşit şi duşmănos. Câţiva îl ridicară de jos, iar vătăşeii se pregătiră să-l lege din nou.
— Staţi oleacă, diavolilor! – strigă cineva. Mihailo îşi ştergea glodul şi sângele din barbă şi de pe faţă, plimbându-şi tăcut ochii în jurul său. Privirea îi lunecă pe lata maniei; dânsa tresări, se întinse spre el şi, fără să vrea, ridică mâna în sus, dar el întoarse capul în altă parte. După un răstimp însă, privirea lui se opri iarăşi pe faţa mamei. Atunci i se păru că
Mihailo se îndreaptă din şale, îşi sumete capul, iar obrajii însângeraţi îi zvâcnesc într-un tremur…
