Când ajunseră la staţia de poştă, deshămă caii, apoi se întoarse către mama, cu glas plângător:
— îndură-te barem c-un pitac, să beau şi eu o votcă.
Mama îi dădu cinci copeici. După ce cântări bănuţul în palmă, surugiul o vesti cu acelaşi glas:
— De trei copeici, am să trag o votcă, iar de două, am să-mi iau pâine…
Trecuse de amiază când mama, obosită şi pătrunsă de frig până la oase, ajunse în satul Nikolskoie, poposi la staţia de poştă, ceru ceai şi, aşezându-se. lângă geam, îşi puse geamantanul, care atârna tare greu, la îndemână, sub bancă.
De la fereastră se vedea mica piaţă a satului, acoperită de un covor de iarbă îngălbenită, călcată de trecători, şi primăria – o clădire cenuşie, mohorâtă, cu acoperişul povârnit. Pe scara care urca la cerdacul primăriei şedea un mujic ple= şuv, îmbrăcat numai c-o cămaşă; avea o barbă lungă şi lulea în gură. Pe iarbă se plimba uri porc. Mişca nemulţumit din urechi, îşi vâra râtul în pământ şi scutura din cap.
Norii pluteau pe cer în valuri mari şi întunecate, rosiogolindu-se unele peste altele. Era linişte, totul părea mohorât şi trist, ca şi cum viaţa s-ar fi ascuns, s-ar fi pitit cine ştie unde.
Deodată năvăli în piaţă uriadnicul venind în galop, călare pe un roib; opri scurt în faţa primăriei şi, în-vârtind nagaica în
văzduh, începu să strige la mujicul de pe scară; strigătele lui răsunau în fereastra staţiei de poştă, dar cuvintele nu se puteau desluşi. Mujicul se ridică în picioare şi, întinzând mâna, arătă departe, în zare; uriadnicul sări de pe cal, se cumpăni pe picioare, aruncă dârlogii în mâna mujicului, apoi, ţinân-du-se de răzimătoarea scării, urcă greoi treptele şi se mistui pe uşa primăriei…
Se făcu iarăşi linişte. Roibul bătu cu copita de două ori în pământul ghiftuit de ploaie. In odaia în care şedea mama intră o fetişcană cu o cosiţă galbenă şi scurtă care-i atârna pe ceafă, cu nişte ochi blajini şi cu faţa rotundă. îşi ţinea buza de sus strânsă în dinţi şi purta o tavă mare, cu marginile turtite, încărcată cu ceşti şi farfurii; salută, dând din cap.
— Bună ziua, isteaţo! —îi spuse mama cu blân-deţe.
— Bună ziua!
Rânduind farfuriile şi ceştile de ceai pe masă, fetiţa izbucni deodată cu vioiciune:
— Au prins un tâlhar, trebuie să-l aducă îndată!
— Ce fel de tâlhar?
— Nu ştiu…
— Dar ce-a făcut?
— Nu ştiu! – repetă fetiţa.
— Am auzit numai că l-au prins. Vătăşelul s-a dus să-l cheme pe pristav.
Mama se uită pe geam; în piaţă, se iviseră câţiva imnici. Unii din ei mergeau agale, îngânduraţi, alţii grăbiţi, încheindu-şi în mers cojoacele. Ajungând în faţa primăriei, se opriră şi se uitară toţi undeva, către stingă.
Fetiţa se uită şi ea pe geam, apoi ieşi în fugă, trân-tiud cu zgomot uşa după ea. Mama tresări, împinse geamantanul sub bancă, mai la fund şi, punându-şi şalul pe cap, se îndreptă cu grabă spre uşă, înârângân-du-şi o neînţeleasă dorinţă, care o cuprinsese deodată, de a pleca din sat cât mai repede, de a fugi…
Când ieşi în cerdacul hanului, un suflu de gheaţă o izbi în ochi, în piept, tăindu-i răsuflarea şi înţepenin-du-i picioarele;
prin piaţă trecea Râbin cu mâinile legate la spate, străjuit de o parte şi de alta de câte.un vătăşel, care, la fiecare pas, loveau cu vârful betelor în pământ; în faţa primăriei, mulţimea adunată aştepta în tăcere.
Mama rămase uluită, cu ochii aţintiţi asupra lui Râbin, care spunea ceva; mama îi auzea glasul, dar cuvintele lui se pierdeau fără răsunet în inima ei pustie, întunecată şi înfiorată.
Îşi reveni şi răsuflă adânc. Lângă cerdac stătea un-inujic cu o barbă aurie, revărsată pe tot latul pieptului, cu ochi albaştri şi o privea drept în faţă. Tuşind şi îrecându-se pe gât cu mâinile, istovită de frică, mama abia izbuti să întrebe:
— Dar ce-i asta?
— Uită-te şi dumneata!lJrăspunse mujicul, întor-când capul.
Apoi veni alt mujic, care se rândui lingă cel dinţii.
Vătăşeii se opriră în faţa mulţimii, care sporea necontenit, dar nimeni nu scotea nici un cuvânt; deodată răsună glasul puternic al lui Râbin:
— Oameni buni! Auzit-aţi voi de foile acelea în care stătea scris tot adevărul despre viaţa' noastră ţărănească? Pentru acele foi, pătimesc eu acum: eu le-am răspândit în popor!
Oamenii se strânseră mai tare în jurul lui Râbin. Glasul lui răsuna calm, cumpănit. Marna se simţi oarecum mai, liniştită.
— Auzi? – întrebă încetişor mujicul care venise mai în urmă, dându-i cu cotul celui cu ochi albaştri. Acesta nu răspunse, ci îşi înălţă doar capul şi se uită iarăşi în ochii mamei. O privi şi celălalt; era ceva mai tânăr decât primul, avea o bărbuţă
neagră şi rară, iar faţa îi era pistruiată şi suptă. După aceea, amân-doi se traseră mai departe de cerdac. „Se tem.!” îşi spuse mama.
Îşi încorda atenţia. De acolo, de pe cerdacul înalt, vedea bine faţa lui Mihail Ivanovici, neagră şi plină de vânătăi, deosebea sclipirea de foc a ochilor lui şi, în dorinţa ca şi el s-o vadă, se ridică în vârfuri cit putu, întinzând gâtul spre el.
Oamenii îl priveau ursuzi, neîncrezători şi tăceau. Numai în rânduriâe dinapoi se auzeau murmure înăbuşite.
— Ţărani! – vorbea Râbin cu glas puternic şi aspru.
— Să daţi crezare acelor foi! Pe mine poate mă vor duce la moarte pentru ele: m-au stâlcit în bătăi, rn-au chinuit ca să
spun de unde le am şi o să mă mai bată, dar am să rabd orice!
Pentru că în acele hârtii se spune adevărul, şi adevărul acesta trebuie să ne fie mai scump chiar decât pâinea. Asta-i!
— De ce-o mai fi spunând el toate astea? – grăi în şoaptă
