Pavel îşi aţinti privirea în ochii ei, cu o întrebare mută.
Vrând să-i amintească faţa ciupită a lui Nikolai, mama îşi zgândări obrazul cu degetele…
— Băiatul e bine, sănătos şi, în curând, are să înceapă să
lucreze.
Pavel înţelese şi, dând din cap, îi răspunse cu un surâs vesel în ochi:
— Asta-i bine!
— Da, – zise dânsa, mulţumită de iscusinţa ei şi mişcată de bucuria lui Pavel.
Când îşi luă rămas bun, Pavel îi strânse mâna cu putere:
— Mulţumesc, mamă!
Fericirea de a se simţi atât de aproape de inima lui o ameţise şi, neputând să-i răspundă prin cuvinte, îi strânse şi ea mâna în tăcere.
Acasă o găsi pe Saşa. Fata îşi luase obiceiul să vină în zilele când ştia că rnama se ducea la Pavel Nu întreba nimic despre el şi, dacă mama nu-i spunea nimic, Saşa se uita lung la.dânsa şi se mulţumea cu atât. Dar de data aceasta o întâmpină cu o întrebare plină de îngrijorare:
— Ei, cum se simte?
— E bine sănătos!
— l-ai dat biletul?
— Sigur! 1 l-am strecurat cu atâta dibăcie…
— L-a citit?,
— Aş! Cre2i' că e cu putinţă aşa ceva acolo?
— Aşa e, uitasem! – spuse fata tărăgănat.
— Trebuie să mai aşteptăm o săptămână, încă o săptămână! Dumneata ce crezi? Are să primească?
Şi, încruntând din sprâncene, se uita ţintă în ochii mamei.
— Ştiu eu? – chibzui mama.
— Adică de ce să nu primească, dacă nu-i nici o primejdie?
Scuturând din cap, Saşa întrebă cu răceală:
— Ştii ce are voie să mănânce bolnavul nostru? Cere de mâncare.
— Are voie să mănânce de toate. Mă duc îndată… Şi porni spre bucătărie. Saşa veni după dânsa.
— Vrei să te ajut?
— Mulţumesc, n-am de pregătit cine ştie ce! Mama se aplecă
să scoată o oală din cuptor. Fata îi spuse încet:
— Te rog, numai o clipă…
Era palidă la faţă, ochii îi erau mari şi îndureraţi, iar buzele tremurânde abia izbuteau a şopti cu înfrigurare:
— Vreau să te rog ceva… Ştiu că el n-are să vrea, dar trebuie să-l convingi dumneata. Spune-i că e nevoie de el, că
este în interesul cauzei, că… mi-e teamă să nu se îmbolnăvească. Vezi doar cât se tărăgănează judecata…
Se vedea bine că-i era greu să vorbească despre toate acestea. Stătea dreaptă, încordată, privirea îi câta în lături, iar glasul îi era şovăielnic. Coborând pleoapele obosite, îşi muşca buzele şi îşi strângea mumie atât de tare, incit îi trosneau încheieturile degetelor.
Mama era copleşită de această tulburătoare însufleţire, pe care o înţelegea prea bine; mişcată şi totodată adânc întristată, o «nbrăţişă pe Saşa, spunându-i cu glas domol:
— Copila mea dragă, el n-are să asculte de nimeni, n-are să
asculte decât de el însuşi!
O vreme statură amândouă tăcute, strâns îmbrăţişate. Apoi, Saşa se desprinse uşor şi spuse ca într-o tresărire:
— Da, ai dreptate! A fost o nerozie din parte-mi… Ştii, nervii…
Şi, schimbâridu-se deodată, încheie firesc, ca o gospodină
grijulie:
