— Fugi, fugi! – şoptea mama, bătând din picior.

li vâjâiau urechile, auzea strigăte: sus pe zid se ridică alt cap. Mama îşi duse mâinile la piept şi, abia ţinându-şi răsuflarea, privea neclintită. Capul bălai, fără barbă, se săltă

smucindu-se în sus, ca şi când ar fi vrut să se smulgă dintr-o încătuşare şi se cufundă la loc, îndărătul, zidului. Strigătele se înteţeau din ce în ce mai îndârjite, vântul împrăştia în văzduh fluierături ascuţite. Mihailo o luă de-a lungul zidului, iată c-a ajuns la capăt, lăsând zidul în urmă,.şt acum străbate câmpul care se întinde de la închisoare până la marginea oraşului. Dar de ce umblă aşa de-ncet? – se întreba mama. Şi de ce-şi ţine capul aşa de ţanţoş, căci oricine l-ar vedea o singură dată la faţă nu-l mai poate uita. Şi, fără să-şi dea seama, mama şoptea, îndemnându-l:

— Mai repede. mai repede.

Dincolo de zid, în curtea închisorii, se auzi o trosnitură

seacă urinată de un zornăit de geamuri sparte. Unul din cei doi soldaţi, proţăpindu-se în pământ, trăgea cu grabă calul spre el; celălalt, făcându-şi mâna pâlnie la gură, striga ceva în direcţia închisorii, apoi întorcea urechea într-acolo, ca să

asculte.

Încordată, mama se uita în toate părţile; nu-i venea să-şi creadă ochilor că ceea ce îşi închipuise atât de anevoios şi înfricoşător se petrecuse aşa de repede şi de simplu.

Rămăsese ţintuită locului, aproape aiurită. Pe Râbin nu-l mai vedea. Pe stradă zări un om înalt, într-un palton până-n pământ; o fetiţă trecu în goană.

De după colţul închisorii ţâşniră trei gardieni, gonind laolaltă şi tot întinzând înainte braţul drept. Unul din soldaţi sări în calea lor; celălalt se învârtea pe lingă cal, vrând să

încalece, dar calul sărea, nu se lăsa şi în jurul lor totul părea că saltă odată cu el. Şuierături ascuţite de ţignale spintecau necontenit văzduhul. In ţipetele lor alarmate şi disperate, mama se desmetici, dându-şi seama de primejdia care-o pândea. Smucindu-se din loc porni de-a lungul cimitirului, urmărind din ochi goana gardienilor, care însă se mistuiră

după colţul închisorii, dimpreună cu cei doi soldaţi.

Subdirectorul închisorii, pe care îl cunoştea, alerga în urma lor cu vestonul descheiat. Din toate părţile veneau în goană

poliţişti şi se aduna lume.

Vântul sălta şi se zbenguia, înşurubându-se în vârte-juri ca într-o dezlănţuire de voie bună şi aducând până la urechile mamei larmă, strigăte, fluierături… Bucuroasă de toată zarva aceasta, grăbi pasul, spunân-du-şi: „Vra să zică, şi el ar fi putut să…!”

Doi poliţişti îi ieşiră pe neaşteptate în faţă, venind de după

colţul gardului.

— Stai! – strigă unul din ei gâââind.

— N-a trecut pe-aici un om cu barbă?

Mama arătă cu degetul către grădinarii şi răspunse liniştită:

— A fugit încolo! Dar ce s-a întâmplat?

— Egorov, dă ţignal!

Mama porni spre casă. Purta în suflet o părere de rău şi îşi simţea inima amară, înciudată. La marginea oraşului, îi tăie drumul o trăsură, în care zări un tâuăr cu mustaţa blondă, cu chipul obosit şi palid. Se uită şi el la dânsa. Şedea într-o rină şi poate de aceea părea că are umărul drept mai înalt decât cel sting.

Nikolai o întâmpină cu bucurie:

— Ei, cum a mers?

— Cred c-au izbutit…

Şi-i istorisi tot ce văzuse, străduindu-se să nu scape nici un amănunt; vorbea ca şi când ar Ii spus o po-37Q vestire auzită de la altcineva şi de al cărei adevăr se îndoia oarecum.

— Avem noroc! —- spuse Nikolai, frecându-şi mâi-nile.

— Nu-ţi poţi închipui ce grijă ţi-am purtat. Grozav! Vrei s-asculţi sfatul meu prietenesc, Nilovna? Să nu te temi de judecată! Cu cât se va sfârşi mai degrabă, cu atât va fi mai aproape liberarea lui Pavel, erede-mă! Poate că va evada chiar pe drum. Cât despre proces, o să fie cam aşa…

Şi începu să-i descrie cum se desfăşoară un proces în faţa tribunalului; mama îl asculta şi îşi dădea seama că era îngrijorat şi voia s-o îmbărbăteze.

— Crezi, poate, că am să m-apuc să le spun cine ştie ce judecătorilor? – întrebă dânsa deodată.

— Crezi c-am să mă rog de ei?

El sări ca ars, lepădându-se cu amândouă mâinile de asemenea bănuială şi strigând jignit: • – Cum îţi închipui aşa ceva?!

— Mi-e frică, e adevărat! De ce mi-e frică, nu ştiu nici eu…!

— Tăcu o vreme, uitându-se în neştire prin odaie.

— Uneori mă tem c-au să tabere pe Pavel, batjocorindu-l şi chinuindu-l. „Bă, ţopârlane, au să-i spună, fecior de ţărănoi ce eşti! Ce ţi s-a năzărit?” Iar Paşa, cu mândria lui, are să le trântească un răspuns de-acelea! Sau Andrei are să-i ia în râs. Că toţi sunt iuţi, toţi s-aprind pe loc! Şi uite – aşa stau şi mă gândesc: dacă n-are să se poată stăpâni… şi au să-i dea o osândă, de n-am să-l mai văd, câte zile oi mai avea?

Nikolai tăcea posomorit, ciupindu-şi bărbuţa.

— Gândurile acestea nu-mi ies din cap! – urmă mama, cu glas coborât.

— Judecata mă umple de spaimă! Când or să înceapă a scormoni şi a cântări toate cele! D-aceea spun că mi-e groază.

Şi nu mă îiispăimântă pedeapsa, cât judecata. Nu ştiu cum să

fac să-nţelegi…

Simţea că Nikolai n-o înţelege şi asta o împiedica şi mai mult în dorinţa ei de a vorbi despre teama care i se cuibărise în suflet.

XXIV.

Teama aceasta crescuse şi-i cuprinse pieptul ca un mucegai, care o înăbuşea cu izul lui stătut şi greu, încât în ziua judecăţii mama se înfăţişă în sala de şedinţă cu grumazul încovoiat, cu spinarea cocârjată, strivită parcă de o grea şi întunecată povară.

Pe stradă o salutau cunoscuţi din cartierul muncitoresc, iar dânsa răspundea, înclinându-se tăcută, şi se strecura prin

mulţimea posomorită. Pe culoarele tribunalului şi în sală o întâtnpinară rudele acuzaţilor, iiecare având a-i spune câte ceva cu voce scăzută. Toate acestea i se păreau însă de prisos şi nici nu le înţelegea. Toţi erau stăpâniţi de aceeaşi durere şi mâhnirea lor se revărsa şi asupra ei, sporindu-i jalea.

— Şezi colea, lângă mine! – îi spuse Sizov, îă-cându-i loc pe bancă.

Se aşeză supusă, îşi îndreptă cutele fustei, se uită în jur. In faţa ochilor îi jucau nedesluşit nişte fâşii verzi-roşietice, nişte pete, şi-i sclipeau fire galbene, subţiri.

— Fecioru-tău l-a nenorocit şi pe Grjşa al nostru! – îi spuse în şoaptă femeia care şedea alături.

— Taci, Natalia! – îi tăie vorba Sizov, cu faţa încruntată.