la os, îi frânge în-cheie-turile mâinii în care ţinea strâns răspunsul feciorului ei, iar braţul întreg îi atârna greu, ca după o lovitură puternică în umăr. Acasă, vârî bileţelul în mina lui Nikolai şi rămase în faţa lui, neclintită, cu sufletul cuprins de un nou fior de speranţă, aşteptând ca el să desfacă

cocoloşul de hârtie bine răsucit. Dar Nikolai spuse:

— Desigur! Uite ce scrie: „Nu vom pleca, tovarăşi, nu putem pleca. Niciunul. Ar însemna să ne pierdem respectul faţă de noi înşine. îngrijiţi-vă de ţăranul care a fost arestat de curând. Merită pe deplin grija şi osteneala voastră. Ii este foarte greu aici. Zilnic are ciocniri cu administraţia închisorii.

A şi făcut douăzeci şi patru ore de carceră. Au să-l omoare în bătăi şi chinuri. Vă rugăm cu toţii pentru el. Lă* muriţi-o, mângâiaţi-o pe mama! Spuneţi-i totul! Are să înţeleagă.”

Mama ridică fruntea şi spuse încet, cu glas tremurat:

— Ei, ce să-mi mai lămuriţi? Am înţeles! Nikolai îşi întoarse cu grabă faţa într-o parte şi, scoţând batista, îşi suflă tare nasul, mormăind:

— M-a pălit un guturai… Să vezi că…

Şi, ducând mâna la ochi, ca să-şi îndrepte ochelarii, urmă:

— Păi să vezi că, şi dacă s-ar fi învoit, n-am fi avut vreme…

— Nu-i nimic! Las' să-i Judece! – zise mama, încruntând sprâncenele, în timp ce pieptul i se umplea de o jale pâcloasă, amară.

— Iaca, am primit o scrisoare de la un tovarăş din Petersburg.

— Dar din Siberia o să poată fugi?… O să poată, nu-i aşa?

— Fără-ndoială! Tovarăşul îmi scrie că procesul se va judeca în curând, dar hotărârea se ştie de pe acum; toţi vor fi deportaţi. Ca să vezi cum aceşti escroci ordinari transformă

justiţia lor într-o farsă vulgară. Pricepi?… Sentinţa a şi fost dată la Petersburg, înainte ca oamenii să fi fost judecaţi…

— Lasă astea, Nikolai Ivanovici! • – spuse mama cu hotărâre.

— Nu-i nevoie să mă mângâiaţi şi nici să mă lămuriţi. Paşa n-o să facă niciodată un lucru rău, n-are să se chinuiască nici pe el şi nici pe ceilalţi în zadar. Iar eu 'ştiu prea bine că mă

iubeşte. Ai văzut? Se gândeşte la mine şi-mi poartă de grijă.

„Vă rog lămuriţi-o, mângâiaţi-o”…

Tulburată, inima-i bătea repede şi. capul i se învârtea.

— Feciorul dumitale e un om minunat! – strigă Nikolai neobişnuit de tare.

— Eu îl respect foarte mult!

— Ei, acuma hai să chibzuim puţin ce facem cu Râbiu! – îşi dădu cu părerea mama.

Simţea nevoia să înceapă a lucra îndată, s-o pornească

oriunde, să umble până la istovire.

— Da, aşa-i! – răspunse Nikolai, plimbându-se prin cameră.

— Dar am avea nevoie şi de Saşenka…

— Trebuie să pice şi ea. Vine întotdeauna în ziua când ştie că mă duc să-l văd pe Pavel.

Îngândurat, cu capul în piept, muşcându-şi buzele şi răsucindu-şi fire din bărbuţă, Nikolai se aşeză pe divan, alături de mama:

— Păcat că nu-i soră-mea aici.

— Ar fi bine s-o facem acum, cât mai este Paşa la închisoare.

Are să se bucure! – spuse mama.

Şi, după un răstimp de tăcere, grăi încet şi rar:

— Nu înţeleg de ce nu vrea.

Nikolai sări în picioare, dar în aceeaşi clipă se auzi soneria.

Se uitară deodată unul la altul.

— E Saşa, hm! – spuse încet Nikolai.

— Cum să-i spun? – întrebă tot aşa de încet mama.

— Da-a, e cam…

— Mi-e tare milă de ea…

Soneria sună iarăşi, dar de data aceasta puţin mai încet, ca şi când fata de afară ar îi trecut prin aceeaşi nehotărâre.

Nikolai şi mama se sculară şi porniră împreună, dar, la uşă, Nikolai se trase deodată înlături:

— Mai bine spune-i dumneata…

— Nu vrea? – întrebă fata cu hotărâre când mama îi deschise uşa.

— Nil;

— Ştiam! – îngână simplu Saşa, dar faţa îi păli. îşi descheie nasturii de la palton, încheie la loc doi din ei, încercă să se dezbrace, dar nu izbuti şi atunci spuse…:

— Afară-i vânt, ploaie. Urâtă vreme! E sănătos?

— Da!

— E sănătos şi voios, – murmură fata încet, cer-cetându-şi mina.

— Scrie să-l scoatem pe Râbin, – adaose mama fără a se uita la Saşa.

— Da? Mi se pare că trebuie să punem în aplicare planul acela, – rosti fata tărăgănat.