Mama îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe piept. Băiatul se lăsă deodată greu şi tăcu. Copleşită di frică, mama strecura priviri furişe în toate părţile. I se părea că de undeva, de după un colţ de stradă, au să iasă poliţiştii, au să-l vadă pe Ivan cu capul legat, au să sară asupra lui şi au să-l omoare…
— E beat? – o întrebă birjarul, întorcându-se către dânsa cu tui zâmbet plin de înţelegere.
— Beat turtă, – răspunse mama oftând.
— E feciorul dumitale?
— Da. E cizmar, iar eu.sunt bucătăreasă…
— Viaţă grea… Ce poţi face?
Birjarul învârti biciul deasupra cailor şi, întorcându-se din nou, urină cu glas mai scăzut:
— Ai auzit ce bătaie a fost adineauri la cimitir?
îiimormântau, vra să zică, pe un politic – adicăte din cei care se ridică împotriva stăpânirii… care au anume răfuieli cu stăpânirea. îl înmormântau, vra să zică, oameni de-ai lor, prieteni de-ai mortului, cum s-ar zice. Şi s-apucă ei să strige: jos stăpânirea, că jefuieşte, adicăte, poporul… Atuncea poliţia tăbărî pe ei, să-i bată! Pe câţiva, cică, i-a căsăpit aşa de tare, c-au rămas morţi pe loc. Dar au păţit-o şi poliţiştii…
— Tăcu o vreme, apoi, clătinând amărât din cap, spuse cu glas ciudat:
— Nici pe morţi nu-i lăsa-n pace. Le tulbură somnul de veci…!
Trăsura sălta hurducându-se pe caldarâmul de piatră; capul lui Ivan se bălăbănea izbindu-se de pieptul mamei, iar birjarul, întors pe Jumătate către dânsa, mormăia îngândurat: -
— Poporu-i tare tulburat şi frământat… Creşte răzmeriţa peste tot pământul. Da, da! Aseară au venit jandarmii la nişte vecini ai noştri şi au cotrobăit prin casă până-n zori; când au plecat, l-au luat cu ei pe un fierar. Cică-i îneacă noaptea-n gârlă. Stau şi mă gân-desc, ce om cumsecade era fierarul ăsta… '
— Cum îl chema? – întrebă mama.
— Pe fierar? Savel îl chema şi era poreclit Evcenko. Era tânăr. dar cunoştea multe lucruri. Se vede treaba că nu-i voie să ştii prea multe. Venea câteodată pe la noi şi începea a vorbi: „Ce viaţă mai duceţi şi voi, birjarii!” „Aşa-i, ziceam noi, o viaţă de dine, ba chiar şi mai afurisită!”
— Opreşte! – îi spuse mama.
Ivan se trezi în hurducătura trăsurii şi scoase un geamăt slab.
— L-a muiat rău pe flăcăiaş! – zise birjarul.
— Ce-i şi cu băuturica asta…!
Abia târându-şi picioarele, clătinându-se din tot trupul, Ivan străbătu curtea, spunând:
— N-am nimic… pot să merg şi singur…
XIII.
Sofia era acasă şi ieşi în întâmpmarea mamei cu ţigara în gură, tulburată, negăsindu-şi locul.
Aşezând rănitul pe divan, îi dezlega capul cu multă
îndemânare şi dădea porunci, îngustându-şi ochii şi ferindu-i de fumul de ţigară:
— L-a adus, Ivan Danilovici! Eşti obosită, Nilovna! Te-ai speriat, aşa-i? Ei, hai, acuma odihneş-te-te. Nikolai, dă-i Nilovnei un păhărel de porto!
Buimăcită de toate cele întâmplate, respirând anevoie şi simţind în toată clipa junghiuri în piept, mama îngăima:
— Lăsaţi, nu vă bateţi capul cu mine…
Dar toată făptura ei cerea înfrigurată o mângâiere, o privire înţelegătoare, care s-o liniştească.
Din camera de alături veni Nikolai cu mina bandajată, împreună cu doctorul Ivan Danilovici, zburlit ca un arici.
Acesta se îndreptă cu grabă către divan şi, aplecându-se deasupra tânărului, spuse:
— Apă, apă multă, fĂşi] de pânză curată, vată!Mama porni spre bucătărie, dar Nikolai o apucă de braţ şi-i spuse cu blândeţe, ducând-o în sufragerie:
— Doctorul vorbea cu Sofia, nu cu dumneata. Ai trecut prin mare zbucium astăzi, draga mea!
Întâlnindu-i privirea bună şi îngrijorată, mama'izbucni întrun hohot de plâns, pe care nu mai putu să şi-l stăpânească, strigând:
— Vai, ce-a fost, dragul meu, ce-a fost! Au căsăpit oamenii!
I-au căsăpit…
— Am văzut, – zise Nikolai, întinzându-i un pahar de vin şi dând din cap.
— S-au cam înfierbântat amândouă părţile. Dar nu te speria; au dat cu latul săbiilor şi se pare că unul singur e rănit mai grav. L-au lovit chiar în faţa mea şi l-am scos din învălmăşeală.
Glasul şi faţa calmă a lui Nikolai, căldura şi lumina din odaie o mai liniştiră. Cuprinzându-l într-o privire de recunoştinţă, îl întrebă:
— Te-au lovit şi pe dumneata?
