— Da. Aşa l-au adus la Nikolskoie, iar acolo l-au mai bătut şi uriadnicul, şi pristavul, lovindu-l şi peste obraz, şi peste cap, şi cu piciorul… până la sânge!

— La asta se pricep, – zise flăcăul, încruntâiul sprâncenele.

Umerii i se cutremurară.

— Mi-e frică de ei ca de dracii! Dar mujicii n-au sărit să-l bată?

— Doar umil, şi acela, pentru că i-a poruncit pristavul.

Ceilalţi nu, ba unii i-aţi luat chiar apărarea, ziceau că nu-i voie să bată oamenii…

— De, au cam început să priceapă şi mujicii cum stau lucrurile.

— Sunt şi la ţară oameni cu cap…

— Dar unde nu sunt? Nevoia îl lace pe om să se deştepte.

Sunt peste tot, numai că e greu să-i afli.

Nikolai aduse o sticlă de spirt, puse cărbuni în samovar şi plecă iarăşi, Iară să spună o vorbă. Ignat 1! urmări cu o privire curioasă, apoi o întrebă în şoaptă pe mama:

— Boierul ăsta-i doctor?

— In treaba asta, a noastră, n-avem boieri, toţi suntem tovarăşi…

— Nu pricep! – zise Jgnat cu un zâmbet descumpănit şi neîncrezător.

— Ce nu pricepi?-

— Cum vine oare treaba asta? La un capăt îţi zdrobeşte fălcile, la celălalt îţi spală picioarele… dar hi mijloc ce-o mai fi?

Uşa dinspre odaie se deschise larg şi Nikoiai spuse din prag:

— La mijloc sunt cei care ling mâinile bătăuşilor, cei care sug sângele celor bătuţi, asta e la mijloc!

Ignat se uită cu respect la el şi, după un scurt răstimp de tăcere, spuse:

— Da, asta cam aşa-i!

Flăcăul se ridică, se cumpăni întâi pe un picior apoi pe celălalt şi, la urmă, proptindu-se zdravăn cu amân-două pe podea, dădu de ştire:; —- Parcă-s noi-nouţe! Vă mulţumesc…

Trecură apoi în sufragerie ca să bea ceai, iar Ignat începu a le povesti cu glas grav:

— Gazetele, eu le împărţeam; pot să umblu cale lungă, sunt voinic.

— Le citeşte multă lume? – întrebă Nikolai.

— Toţi care au ştiinţă de carte, chiar şi bogătanii! Aceştia, bun înţeles, nu le iau de la noi… îşi dau şi ei seama că, de vreme ce ţăranii au să-şi verse sângele ca să cureţe pământul de boieri şi bogătani, înseamnă că tot ei, ţăranii, au să-l şi împartă şi au să-l împartă în aşa fel, ca să nu mai fie nici stăpâni, nici argaţi – nu-i aşa? Altfel, de ce-ar mai sări Ia bătaie, dacă nu pentru asta?

Părea oarecum jignit, gândindu-se c-ar mai putea fi vreo îndoială în această privinţă, şi îl privea pe Nikolai cu neîncredere, întrebător. Acesta tăcea şi zâmbea.

— Că dacă astăzi am sărit obştea-ntreagă şi, vra să zică, am biruit, iar mâine te trezeşti iarăşi, că unii-i bogat şi altul sărac, mulţumim frumos! Noi înţelegem prea bine: bogăţia e ca nisipul” mişcător, nu stă locului niciodată, şi iar o să-nceapă să se împrăştie la unul, la altul! Ce trebuinţă avem de asta!

— şi ce nevoie ai să te superi atâta! – glumi mama.

Nikolai spuse îngândurat:

— De-am putea trimite cât mai repede 'foite cu arestarea lui Ribin.

Ignat ciuli urechea:

— Da' le aveţi? – întrebă el.

— Da.

— Le duc eu! – propuse flăcăul, frecându-ş» mâinile.

Mama începu a râde încet şi spuse fără a se uita la el:

— Păi, eşti ostenit şi parcă spuneai că ţi-e irică? Ignat îşi trecu palma lată peste părul lui cârlionţat şi răspunse liniştit, cu seriozitate:

— Frica-i frică şi treaba-i treabă! De ce râdeţi? Vedeţi cum sunteţi?

— Haide, haide, dragul meu copil! – exclamă cu duioşie mama, cuprinsă fără să vrea de un simţământ de neaşteptată

bucurie.

Flăcăul zâmbi încurcat:

— Ei, asta-i, eu şi copil!

Nikolai, care îl privea blând, cu ochii lui îngustaţi, îl lămuri:

— Dumneata n-ai să te duci acolo…

— Da' de ce? Unde să mă duc? – întrebă Ignat neliniştit.

— Acolo, în locul dumitale, are să meargă altcineva, iar dumneata ai să-l înveţi ce şi cum trebuie să facă. E bine aşa?

— Fie şi aşa! – răspunse Ignat cu zăbavă şi nu tocmai bucuros.

— Iar dumitale o să-ţi rostuim un act de identitate straşnic şi te facem pădurar.

Flăcăul îşi ridică repede capul şi întrebă îngrijorat:

— Dar dacă vin mujicii după lemne, ori altcum… ce mă fac?

O să trebuie să-i înhaţ, să-i leg. Nu, treaba asta nu-i de mine, nu mi se potriveşte.