tovarăşii din închisoare vor să evadeze…
Saşa lăsă capul în jos.
Aprinzând o ţigară, Sofia se uită la frate-său şi, cu o mişcare largă, aruncă chibritul undeva într-un ungher.
— Cum să nu vrea! – spuse mama oftând.
— Dar nu prea-mi vine a crede că e cu putinţă aşa ceva…
Toţi tăceau, iar dânsa ar fi dorit din tot sufletul să-i audă
vorbind despre posibilitatea evadării!
— Trebuie să-l văd pe Vesovşcikov! – zise Sofia.
— Iţi comunic eu mâine, când şi unde îl poţi vedea!
— îi răspunse Saşa încet.
— El ce are să facă acum? – întrebă Sofia, pliin-bându-se prin odaie.
— După cum s-a hotărât, are să lucreze ca zeţar la tipografia cea nouă. Până atunci însă are să stea la pădurar.
Saşa încruntă sprâncenele, faţa i se înăspri, ca de obicei, iar glasul îi sună rece. Nikolai veni lângă mama, care spăla ceştile, şi-i spuse:
— Dumneata te duci poirnâine să-l vezi pe Pavei. Va trebui să-i strecori un bileţel. înţelegi, trebuie să ştim…
— înţeleg, înţeleg! – răspunse mama cu grabă. —. Ştiu eu cum să i-l strecor…
— Am plecat! – zise Saşa şi, strângând grăbită şi tăcută
mâinile celorlalţi, ieşi subţiratică şi dreaptă, cu pasul mai hotărât ca altădată.
Sofia îşi lăsă mâinile pe umerii mamei şi, legănând-o uşor, cu scaun cu tot, întrebă zâmbind:
— Ai vrea, Nilovna, să ai o asemenea noră…?
— O, doamne! Măcar o zi de i-aş vedea împreună! – strigă
mama, gata să izbucnească în plâns.
— Da, puţintică fericire nu strică nimănui!… – spuse încet Nikolai.
— Numai că greu -poţi găsi oameni care să se dea mulţumiţi doar cu un pic de fericire. Iar când e prea multă, nu mai are preţ…
Sofia se aşeză la pian şi începu să cânte o melodie tristă…
xn.
A doua zi dimineaţa, vreo câteva zeci de bărbaţi şi îemei se adunaseră la poarta spitalului, aşteptând să se scoată sicriul tovarăşului lor. In jur mişunau agenţii, adulmecând cu băgare de seamă, ciulind urechea la orice vorbă sau exclamaţie, întipărindu-şi în minte chipuri şi gesturi
caracteristice, trăsături şi cuvinte; pe trotuarul celălalt stăteau cu ochii aţintiţi asupra celor ce-şi aşteptau mortul un grup de poliţişti cu revolverele la centură. Agenţii cu îndrăzneala lor, poliţiştii cu rânjetul lor de batjocură, gata a-şi dovedi puterea în orice clipă, întărâtau deopotrivă
mulţimea. Ca să-şi ascundă revolta, unii făceau glume, alţii priveau posomoriţi în pământ, silindu-se să nu ia în seamă
jignirile ce li se aduceau, iar alţii, fără a-şi mai stăpâni mânia, îşi băteau joc de stăpânirea, care se înfricoşase de nişte oameni ce n-aveau altă armă decât cuvântul. Un cer albăstrui privea din înălţimi strada pavată cu piatră de caldarâm cenuşie şi rotundă şi presărată peste tot locul cu frunze îngălbenite, pe care vântul le spulbera de colo până
colo. aruncându-le sub picioarele oamenilor.
În mulţimea aceea se afla şi mama; plimbându-şi privirea pe chipurile celor cunoscuţi, dânsa îşi spunea cu tristeţe:
„Sunteţi puţini, tare puţini! Iar muncitori, aproape de loc…”
Poarta se deschise şi. fu adus capacul coşciugului, acoperit de coroane cu panglici roşii. In aceeaşi clipă toţi bărbaţii îşi scoaseră pălăriile care fluturară deasupra capetelor ca un stol de păsări stârnit deodată. Un ofiţer de poliţie, înalt şi roşu la faţă, cu mustaţa neagră, se năpusti în mulţime; în urma lui dădură năvală soldaţii, îmbrâncind fără cruţare oamenii şi tropăind zgomotos cu cizmele lor grele. Ofiţerul porunci cu glas răguşit:
— Vă rog să scoateţi panglicile!
Bărbaţi şi femei îl încercuiră strâns, spunându-i ceva, dând din mâini, frământându-se şi îmbulzindu-se în jurul lui. Prin faţa ochilor mamei se iveau şi piereau îndată chipuri palide, întărâtate, cu buze tremti-rânde; pe obrajii unei femei se prelingeau lacrimi de obidă…
— Jos violenţa! – strigă un glas tineresc, pier-zându-se stingher în larma învălmăşelii…
Cu inima plină de amărăciune, mama se întoarse către un flăcău îmbrăcat sărăcăcios, care se afla lângă dânsa şi-i spuse cu mânie:
— Ce-nseamnă asta? Nu-i lasă nici măcar să-şi înmormânteze un tovarăş de-al lor, aşa cum vor?
Înverşunarea creştea; capacul sicriului se legăna deasupra mulţimii, vântul flutura panglicile peste creştetele şi chipurile oamenilor şi se auzea foşnetul uscat şi nervos al mătăsii.
Temându-se de o ciocnire, mama spuse cu grabă către cei din dreapta şi din stânga ei:
