Are să-i fie greu la închisoare; oameni ca el au mult de suferit acolo!

Îşi îndesa tot mai adânc mâinile în buzunar, silindu-se să-şi stăpânească tulburarea, pe care însă mama o ghicise, ba chiar începea s-o cuprindă şi pe dânsa. Ochii lui Nikolai se îngustară, ca două lame de cuţit. Măsurând odaia de la un capăt la altul, el vorbi cu o mânie rece: *

— Ca să vezi ce grozăvie! O mână de nerozi, ca să-şi păstreze puterea, care aduce atâtea nenorociri asupra poporului, loveşte, striveşte, asupreşte pe toată lumea.

Sălbăticia e-n floare, cruzimea devine o lege a vieţii, îţi dai seama?! Unii lovesc şi devin fiare pentru că ştiu că nu vor fi pedepsiţi, pentru că sunt cuprinşi de o poftă sadică de a tortura, de a chinui, de respingătoarea boală a sclavului, căruia i s-a dat-liS43 bertatea să-şi manifeste în voie simţămintele de sclav şi deprinderile lui animalice. Alţii sunt

otrăviţi de veninul răzbunării, iar alţii, îndobitociţi până la nesimţire, nu mai văd nimic, nu mai spun nimic. Pervertesc poporul, da, tot poporul…!

Se opri locului tăcut, cu fălcile încleştate.

— In mijlocul acestei lumi de fiare, fără să vrei, ajungi şi tu fiară! – adaose cu glas coborât.

Stăpânindu-se, privi obra fii uzi de lacrimi ai mamei şi spuse liniştit, cu o strălucire dârză în ochi:

— Dar n-avem vreme de pierdut, Nilovna! Ia să încercăm, tovarăşă dragă, să ne ţinem firea…

Şi veni lingă dânsa cu un zâmbet trist, se aplecă, îi strânse mâna şi o întrebă:

— Unde ţi-e geamantanul?

— în bucătărie! – răspunse ea.

— Casa e supravegheată, aşa că nu putem scoate, fără să

dăm de bănuit, o cantitate atât de mare de hârtie; pe de altă

parte n-avem nici unde s-o ascundem. Cum bănuiesc că la noapte au să mă calce iar, nu ne rămâne decât să ardem totul, oricât de rău ne-ar părea de atâta muncă.

— Ce să ardem?

— Tot ce se află-n geamantan.

Când se lămuri, mama, cu toate că era atât de abătută, fu cuprinsă de un simţământ de mândrie pentru isprava ei şi zâmbi.

— în geamantan, nu mai e nimic, nici o foiţă! – spuse dânsa şi, însufleţindu-se din ce în ce mai mult, îi povesti întâlnirea cu Ciumakov. Nikolai o ascultă la început îngrijorat, cu sprâncenele încruntate, apoi mirat, pentru ca în cele din urmă să izbucnească în-cântat. tăindu-i vorba:

— Bine, dar asta-i minunat! Dumneata ai un noroc nemaipomenit! Strângându-i mâna, îi spuse încet:

— Credinţa dumitale în oameni e atât de mişcătoare… îţi mărturisesc că te iubesc ca pe maică-mea…!

Mania îl urmărea cu privirea dornică să afle de ce era atât de bucuros şi vesel.

— E minunat! – repetă el, frecându-şi mâinile şi râzând cu mulţumire.

— Ştii, în vremea din urmă am dus o viaţă foarte frumoasă; tot timpul am fost între muncitori, le-am citit, le-am vorbit, i-am văzut de aproape. Şi-am adunat în inimă atâta prospeţime, atâta sănătate sufletească! Ce oameni minunaţi, Nilovna! Vorbesc de muncitorii tineri: sunt dârji, înţelegători, plini de dorinţa de a cunoaşte cât mai multe. Când te uiţi la ei, îţi dai seama că Rusia va fi ţara celei mai luminoase democraţii de pe pământ.

Ridică braţul, întărind parcă prin jurământ cele spuse şi, după o clipă de tăcere, urmă:

— Tot stând între hârţoage şi scriind la cifre, mă cam moleşisem, mucegăisern. Un an de viaţă ca aceasta e o adevărată hidoşenie. Atâta în-am deprins să fiu mereu între muncitori, înctt, atunci când stau departe de ei, mă simt prost; ştii, trebuia să mă silesc, să mă încordez, ca să îac faţă

vieţii pe care am dus-o mai înainte. Acum însă pot să trăiesc iarăşi liber, să mă întâlnesc, să lucrez cu ei. înţelegi dumneata ce înseamnă asta? Să fii lângă leagănul ideilor care abia s-au născut, în faţa acestei energii creatoare, tinere! E

ceva uimitor de simplu, frumos şi mobilizator: te simţi tu însuţi tânăr şi dârz, trăieşti din plin!

Stânjenit şi înveselit, începu a râde; mama îi înţelegea prea bine această bucurie, împărtăşind-o din toată inima.

— Apoi, dumneata eşti o fiinţă minunată! – exclamă Nikolai.

—- Vezi şi înţelegi oamenii atât de bine, îi zugrăveşti cu atâta simţire, încât parcă-i văd şi eu aievea…!

Aşezându-se lângă dânsa, Nikolai îşi întoarse stânicnit faţa luminoasă, netezindu-şi părul, dar, după un răstimp; îşi îndreptă din nou privirea către mama ca să-i asculte mai departe povestirea simplă, potolită, t)dar plină de imagini grăitoare.

— Ca să vezi ce noroc nemaipomenit! Ai avut toate şansele să nimereşti de-a dreptul la închisoare, când, deodată, poftim!

Da, se pare că ţăranii prind a se mişca. E şi firesc, de altfel! Pe

femeia aceasta o văd cât se poate de limpede!… Ar trebui să

avem oaineru care să se ocupe numai de sate. Oamenii!

Tocmai asta ne lipseşte… Viaţa cere mii de braţe…

— Dac-ar fi Paşa liber… Şi Andriuşa!… – spuse dânsa încet.

Nikolai o privi şi lăsă capul în jos.

— Uite ce-i, Nilovna, am să-ţi spun adevărul; ştiu că o să-ţi fie greu să-l auzi dar am să ţi-l spun: îl cunosc bine pe Pavel, n-are să primească să fugă din închisoare! El are nevoie, el trebuie să ajungă la judecată! Trebuie să se arate la înălţimea firii lui şi n-are să renunţe la asta. Şi nici nu e necesar să

renunţe! Are să fugă din Siberia.

Mama oftă şi răspunse încet:

— Ce să fac? El ştie cum e mai bine…

— Hm! – făcu Nikolai după o clipă, privind-o prin ochelari.

— Tare bine ar ii dacă mujicul acela ar veni mai degrabă!

Trebuie să scriu neapărat un articol despre cazul lui Râbin, pentru cei de la ţară. Lui nu poate să-i strice, de vreme ce se ţine atât de dârz. Am să-l scriu chiar astăzi, iar Liudmila o să-l tragă la repezeală la tipar… Dar cum facem ca să ajungă

foaia acolo?

— O duc eu…

— A nu, mulţumesc! – se împotrivi pe loc Nikolai.

— Mă gândesc dacă nu ne-ar putea fi de folos Vesovşcikov.