— Ce bine-mi pare că ai venit între noi! Tare-mi place să-ţi privesc faţa! Mă întreb: cum ai să sfârşeşti, oare?
— Şi mă gândesc cu tristeţe că te aşteaptă şi pe dumneata, ca pe toţi, închisoarea şi toate celelalte grozăvii! Nu te temi de închisoare?
— Nu, – răspunse dânsa, simplu.
— Se-nţelege. Cu toate acestea, închisoarea e un lucru dezgustător. Acolo m-am nenorocit de-am ajuns în halul ăsta.
Ca să spun cinstit, n-aş vrea să mor…
„Poate că n-ai să mori”, ar fi vrut să-i spună mama, dar, privindu-i faţa, nu mai avu putere să-i spună nimic.
— Aş fi putut să mai lucrez… Când ajungi, însă, să nu mai poţi munci, atunci n-ai pentru ce să mai trăieşti şi e chiar stupid să mai trăieşti…
„Aşa este, dar asta nu-i aduce nici o mângâiere”, îşi aminti mama fără să vrea vorba pe care i*o spunea odinioară Andrei şi oftă din adânc. Se simţea foarte obosită după alergătura de peste zi şi-i era foame. Şoapta monotonă, horcăită a bolnavului, umplea camera şi se căţăra neputincioasă de-a lungul pereţilor albi. In cadrul ferestrei, coroanele teilor stăteau ca ii iste nori încărcaţi de ploaie, care coborâseră
lângă pămâni şi te uimeau prin mâhnita lor întunecime. In aşteptarea tristă a căderii nopţii, tdtul amorţise într-o.ciudată
şi sumbră necliritire.
— Mi-e tare rău! – şopti Egor, rămânând tăcut, cu ochii închişi.
— Cearcă să dormi! – îl îndemnă mama.
— Poate c-are să-ţi fie mai bine.
Ascultând cu încordare respiraţia bolnavului, se uită în jur, apoi rămase câteva clipe nemişcată; cuprinsă de o tristeţe rece, aţipi.
O deşteptă un zgomot uşor, care venea dinspre uşă; când îl văzu pe Egor cu ochii deschişi, tresări.
— Iartă-mă, am adormit! • – spuse mama încet.
— Iartă-mă şi tu… – răspunse şi el tot aşa de-încet.
Prin geam se furişau umbrele înserării, boarea rece îi'apăsa pleoapele, totul părea ciudat şi şters. Faţa bolnavului căpătase o culoare pământie.
Se auzi un foşnet, urmat de glasul Liudmilei:
— Stau pe întuneric şi vorbesc în şoaptă. Unde o ii comutatorul?
O lumină albă, neprietenoasă, se revărsă deodată în tot cuprinsul camerei. In mijlocul încăperii stătea Liudmila, înaltă, dreaptă, înveşmântată în negru.
Egor tresări, zguduit din tot trupul şi-şi duse mina la piept.
— Ce-i? – strigă Liudmila, alergând către el.
El se uita la mama, cu ochii neclintiţi care acum păreau enormi şi aveau o strălucire stranie.
Deschise gura larg, înălţă capul şi întinse mâna. Mama i-o luă încet şi se uită la el, ţinându-şi răsuflarea. Deodată, cu o mişcare convulsivă a gâtului, Egor îşi azvârli capul pe spate şi spuse cu glas tare:
— Nu mai pot – s-a sfârşit!…
O zvâcnire scurtă îi zgudui uşor trupul, capul îi căzu fără
putere pe umăr şi, în ochii holbaţi, se răsfrânse fără viaţă
lumina rece a becului de deasupra patului.
— Dragul de el! – zise mama în şoaptă. Liudmila se depărta încet de pat, se opri la fereastră şi, privind în gol, spuse cu o voce ciudat de răsunătoare, pe care Vlasova nu i-o cunoştea:
— A murit…
Se încovoie, îşi sprijini coatele pe fereastră şi, deodată, doborâtă parcă de o lovitură în creştet, se lăsă fără putere în genunchi; acoperindu-şi faţa cu palmele, scoase un geamăt înăbuşit.
Mama luă mâinile mortului şi i le împreună pe piept; îi îndreptă pe pernă capul, care i se păru ciudat de greu; apoi, ştergându-şi lacrimile, se îndreptă către Liudmila şi, aplecându-se, o mângâie uşor pe părul ei des. Femeia se întoarse încet către mama: ochii stinşi se căscară peste măsură; ridieându-se în picioare, începu a spune în şoaptă, cu buze tremu-rânde:
— Am fost împreună în surghiun, am stat împreună prin închisori.
— Câteodată nu mai puteai să înduri viaţa aceea, te apuca dezgustul, mulţi îşi pierdeau curajul…
Un hohot de plâns o înăbuşi, dar îl învinse; ajiro-piindu-şi de obrazul mamei faţa îmblânzită şi întinerită de un simţământ duios şi trist, urmă în şoaptă, plângând fără lacrimi:
— El însă era totdeauna voios, totdeauna glumea şi râdea, ascunzându-şi bărbăteşte suferinţele… căutând să-i încurajeze pe cei slabi. Era bun, blajin, săritor, prietenos…
Acolo, în Siberia, lipsa de ocupaţie îi demoralizează pe oameni, îi strică, trezeşte în ei porniri rele, dar cum ştia el să
lupte împotrivă-îe! Dac-ai şti ce tovarăş minunat a fost!
Ducea o viaţă grea, chinuită, dar nimeni nu l-a auzit vreodată
