Luându-şi aceleaşi măsuri de prevedere, mama s-a întors acasă la Egor, iar după aceea a trebuit să-l însoţească pe Nikolai până la marginea oraşului. Mergeau pe aceeaşi stradă, dânsa pe un trotuar, Nikolai pe celălalt. Mama era mulţumită, dar în acelaşi timp îi venea şi să râdă, văzându-l pe Nikolai cum mergea, cu capul în jos, împiedicându-se la tot pasul în poalele lungi ale paltonului cărămiziu şi îndreptându-şi mereu pălăria care-i cădea pe nas. La
marginea oraşului, pe o uliţă pustie le ieşi în cale Saşenka.
Mama îşi luă rămas bun de la Vesovşcikov, dând scurt din cap şi porni către casă.
„Iar Paşa stă la închisoare… şi Andriuşa aşijderea!” îşi spunea dânsa cu mâhuire.
Nikolai o întâmpină plin de îngrijorare:
— Ştii, Egor se simte tare rău. L-au dus la spital. Liudmila a iost pe aici şi te roagă să te duci pe la dânsa…
— La spital?
Îndreptându-şi ochelarii cu o mişcare nervoasă a mâinilor, Nikolai o ajută să-şi îmbrace jacheta şi apoi, strângându-i mâna în mâna lui caldă, uscată, adaose cu glas tremurat:
— Da, la spital. Ia şi pachetul acesta. L-aţi rostuit pe Vesovşcikov?
— Da, totul a mers bine…
— Am să vin şi eu să-l văd pe Egor…
Mama era ameţită de osteneală, iar neliniştea înfrigurată a lui Nikolai îi stârnise o apăsătoare presimţire a dramei ce avea să se întâmple.
„Moare!” îşi spunea dânsa şi gândul acesta întunecat i se înfipsese parcă în minte.
Dar când intră în camera de spital, mică, luminoasă şi curată, şi când îl văzu pe Egor în pat, sprijinit d? un morman de perne albe şi râzând răguşit, se linişti deodată. Rămase în prag zâmbind şi luând aminte la bolnavul care îl necăjea pe doctor:
— Un tratament medical e ca o reformă de durăia.
— Lasă prostiile, Egor! – îl întrerupse doctorul cu un glas subţirel, în care se simţea îngrijorarea.
— Or eu, fiind revoluţionar, sunt duşmanul reformelor.
Doctorul lăsă cu băgare de seamă mina lui Egor pe genunchi, se ridică de pe scaun şi, ciupindu-şi ingân-durat barba, pipăi cu degetele faţa umflată a bolnavului.
Alama îl cunoştea bine pe doctor; era unul dm tovarăşii cei mai apropiaţi ai. lui Nikolai şi-l chema Ivan Danilovici. Ea veni
lângă Egor, care, când o văzu, scoase limba. Doctorul se întoarse:
— A, Nilovna! Bună ziua! Ce-ai adus acolo?
— Cărţi, mi se pare.
— N-are voie să citească! – spuse doctorul.
— Vrea cu orice preţ să mă tâmpesc! – se lamenta Egor.
Respira greu; din piept îi ieşeau suspine giliite, şuierând hârâit; broboane de sudoare îi acopereau faţa; ridicându-şi anevoie manile grele, care nu mai voiau parcă să i se supună, îşi ştergea necontenit fruntea. Obrajii tumefiaţi îi înţepeniseră
într-o stranie imobilitate, strâmbându-i faţa lată, plină de bunătate; toate trăsăturile i se mistuiseră sub această mască
prevestitoare a morţii; şi, pe chipul umflat, numai ochii, înfundaţi adânc, priveau senini, cu un zâmbet de Îngăduinţă.
— Află, prea cinstită ştiinţă, c-ani obosit. Pot să mă culc? –
întrebă el.
— Nu se poate! – răspunse scurt doctorul.
— Atunci, am să mă culc după ce vei pleca…
— Să nu-l laşi, Nilovna! Potriveşte-i pernele şi nu sta, te rog, de vorbă cu el, fiindcă-i face rău…
Mama încuviinţă din cap. Doctorul se depărta cu paşi iuţi, mărunţi. Egor îşi lăsă capul în piept, închise ochii şi amuţi; numai degetele îi fremătau uşor. Din pereţii albi ai odăiţei se desprindea o învăluire uscată, rece şi o tristeţe mohorâtă.
Prin fereastra înaltă se uitau înlăuntru coroanele stufoase ale teilor; în frunzişul întunecat şi prăfuit sclipeau pete aurii –
semne reci ale toamnei care se apropia.
— Moartea vine către mine încet… fără nici un chef, – grăi Egor nemişcat, ţinând ochii închişi.
— Pesemne că-i este totuşi milă de mine, un pic de milă, pentru că am fost, chipurile, un băiat de treabă…
— Taci, taci, Egor Ivanovici! – îl rugă marna, mângâindu-i uşor inâna.
— Ai răbdare, măicuţă, am să tac îndată…
Şi urmă a vorbi, răsuflând din ce în ce mai greu, rostind anevoie cuvintele şi făcând lungi pauze între ele:
