Ce zici?
— Să vorbesc cu el?
— încearcă! Şi spune-i ce are de făcut.
— Dar eu ce-o să am de făcut?
— N-ai grijă!
Nikolai se aşeză să scrie articolul. Mama începu să facă
rânduială pe masă, uitându-se la el; vedea cum îi tremura şi i se mişca peniţa în mină, acoperind hârtia cu şiruri negre de cuvinte. Uneori începea să-i tremure.pielea pe ceafă; atunci Tşi dădea capul pe spate şi închidea ochii; iar tremurul îi scutura bărbia. Mama se simţea tulburată.
— E gata! – zise el, ridicându-se.
— Ascunde hârtia asta la dumneata. Să ştii însă că, dacă vin jandarmii, o să te caute şi pe dumneata.
— Dă-i încolo! – răspunse dânsa liniştită. Către seară, veni doctorul Ivan Danilovici.
— De ce s-or fi alarmat autorităţile aşa deodată? – spuse el alergând prin cameră.
— Noaptea asta s-au făcut şapte percheziţii. Dar unde-i bolnavul?
— A plecat de-aseară! – răspunse Nikolai.
— Azi e sâmbătă, are cerc de lectură şi cum putea, mă rog, să lipsească…
— Ei bine, dar e o prostie să te duci la cercul de lectură cu capul spart…
— Am încercat şi eu să-l conving, dar a îost zadarnic…
— De, are şi el poftă să se grozăvească în faţa tovarăşilor săi,
– zise mama.
— Uitaţi-vă, adicăte, la mine, mi-am vărsat sângele…
Doctorul o privi, făcu o mutră spăimântătoare şi-i spuse cu dinţii încleştaţi:
— U-u, fioroaso…
— Ei hai, Ivan, pleacă. Aici n-ai nimic de făcut, r noi aşteptăm musafiri! Nilovna, dă-i hârtia…
— încă una? – întrebă doctorul.
— Poftim! Ia-o şi du-o la tipografie.
— Am înţeles. Am s-o duc. Asta-i tot?
— Tot. Vezi că la poartă e un agent.
— L-am văzut. Şi la uşa mea e unul. Ei, la revedere! La revedere, femeie fioroasă! Dar ştiţi, prieteni, că bătaia ceea de la cimitir s-a dovedit a îi în cele din urmă o treabă foarte bună? Tot oraşul vorbeşte de treaba asta. Articolul tău e minunat şi a venit la tanc. întotdeauna am fost de părere că, decât o îm-păcăciune strâmbă, mai bine o bătaie dreaptă…
Bine, bine, du-te…
— Nu eşti prea politicos, precum văd! îţi strâng mina, Nilovna! Şi totuşi, băiatul n-a tăcut bine c-a ieşit. Ştii unde locuieşte?
Nikolai îi dădu» adresa.
— Mâine trebuie să mă duc să-l văd; straşnic flă-căiaş, ai?
— Da…
— Trebuie s-avem grijă de el; e deştept foc! – zise doctorul la plecare., – Uite, din tineretul acesta are să iasă adevărata intelectualitate proletară, care o să ne ia locul când ne vom strămuta acolo unde, probabil, nu există contradicţii de clasă…
— Dar limbut eşti astăzi, Ivan.
— Fiindcă sunt vesel. Aştepţi, deci, să te ridice? Iţi doresc odihnă bună la-nchisoare.
— Mulţumesc, dar nu mă simt obosit.
Mama îi asculta, bucuroasă că poartă atâta grijă tânăruiui muncitor.
După ce-l petrecură pe doctor, mama şi Nikolai se aşezară
să mănânce câte ceva şi să bea ceai, vorbind încet şi aşteptându-se în orice clipă la o vizită de noapte. Nikolai îi povesti îndelung despre tovarăşii lui care se aflau în deportare, despre cei care evadaseră şi lucrau mai departe sub nume false. Pereţii goi ai odăii respingeau sunetul domol al glasului său, ca şi cum ar fi fost surprinşi şi s-ar fi îndoit de adevărul poveştilor acestora despre nişte eroi modeşti, care-şi dăriuau în chip cu totul dezinteresat torţele lor măreţei cauze a înnoirii lumii. Umbre calde veneau s-o cuprindă cu drag. pe mama, umplându-i inima de dragoste pentru toţi oamenii aceştia necunoscut», care, în închipuirea ei, se contopeau într-un singur om, un uriaş plin de îndrăzneală şi de o putere fără de istov. încet, dar necurmat, el umblă pe părnânt.
curăţind cu mâiniâe lui, îndrăgostite de propria lor muncă, mucegaiul de veacuri al minciunii, dezvăluind în faţa oamenilor adevărul simplu şi limpede al vieţii. Şi acest măreţ
adevăr, reînviind. îi cheamă pe toţi cu aceeaşi dragoste şi le făgăduieşte tuturor liberarea de sub stăpânirea celor trei, monştri: lăcomia, răutatea şi minciuna, care au robit şi au înspăimântat întreaga lume cu torţa lor neruşinată…
Imaginea aceasta trezea în sufletul mamei un simţământ
asemănător aceluia cu care îngenunchea odinioară în faţa icoanei, încheind, printr-o rugăciune de recunoştinţă, o zi care i se păruse mai uşoară dectt celelalte. Acum uitase zilele acelea, iar simţământul pe care i-l stârneau ele creştea, se făcea tot mai luminos şi mai plin de bucurii, i se înrădăcina tot mai adânc în suflet şi, vibrând necontenit, ardea din ce în ce mai viu.
— Dar văd că jandarmii nu mai vin! – souse Nikolai, întrerupându-<=i povestirea.
— Să-i ia naiba!
— De acord! Cred că e timpul să te duci la culcare, Nilovna.
Trebuie să fii grozav de obosită şi-ţi mărturisesc că nu te-am crezut atât de tare. Câte îră-mântări, câte griji, şi ce uşor ştii să le înduri pe toate! Numai părul îţi cărunţeşte prea degrabă. Hai, du-ie de te odihneşte!
XX.
Mama se trezi în larma unor puternice bătăi în uşa bucătăriei. Cineva bătea într-una cu o răbdare îndărătnică.
Afară era încă întuneric şi, în liniştea sfârşi-tului de noapte, bătăile, care cădeau în ropot stăruitor, o îngrijorară.
