Afară de tipărituri mai ai ceva în geamantan? O basma de lină? Foarte bine; ţine minte Stepan, o basma de lână! O să-ţi aducă-ndată geamantanul! Să mergem, Stepan! Rămas bun!

Cu bine!… In liniştea care urmă după plecarea lor, prinse a se auzi foiala gândacilor prin unghere, zbenguiala vântului pe acoperiş şi horn, bătaia ploii în geam, măruntă şi monotonă.

Tatiana începu să pregătească un aşternut pentru mama, luând nişte haine de pe ladă şi de pe sobă şi întinzându-le pe laviţă.

— E plin de neastâmpăr! – spuse mama, gândiudu-se la Piotr.

Femeia o privi pe sub sprâncene şi-i răspunse:

— Sună, zbârnâie, dar nu s-aude nici până colea!

— Dar bărbatu-tău ce fel de om e? – o întrebă mama.

— N-am ce zice, e om de treabă; nu bea, ne-nţe-legem foarte bine, numai că-i moale de feleşagul lui…

Se îndreptă din şale şi, după un timp, întrebă:

— Adicăte, ce s-ar cuveni să facă acum poporul? Să se răscoale, nu-i aşa? Fireşte! Aşa cugetă toţi, dar sunt răzleţi şi fieştecare mârâie în sinea lui. Acuma trebuie să vorbească

omul cu glas tare… şi mai cu seamă trebuie să se găsească

unul care să pornească cu hotărâre.

Şi, aşezându-se pe laviţă, întrebă deodată:

— Şi zici că sunt şi domnişoare tinere care umblă-n treburi d-astea? Se duc printre muncitori, îi învaţă? Şi nu li-i scârbă, nu li-i teamă…?

Iar după ce ascultă cu luare-amiute răspunsul mamei, oltă

adânc. Apoi, coborând pleoapele şi lăsând capul în jos, vorbi iarăşi:

— Am citit odată într-o carte vorba asta: viaţă fără rost! Şi-am înţeles-o dintr-o dată foarte bine! Eu cunosc viaţa asta…

Te frământă [el de fel de gânduri. dar fără nici o legătură între ele şi rătăcesc aşa, ca nişte oi fără păstor, şi n-ai cum şi n-are cine să te ajute, ca să ţi le aduni. Şi când începi să pricepi câte ceva, te cuprinde atâta jale, încât îţi vine să-ţi iei lu-mea-n cap şi să lugi de viaţa asta, fără să te uiţi înapoi…

Mama văzu această jale în strălucirea uscată a ochilor ei verzi, pe chipu-i tras, şi o auzi în sunetul glasului ei. Vru s-o liniştească, s-o aline.

— Dumneata văd că ştii ce trebuie să faci, dmga mea…

Tatiana o întrerupse cu blândeţe:

— Trebuie să ştii şi cum! Aşa iată, aşternutu-i gata, culcă-te!

Se trase lingă cuptor, tăcută, dreaptă şi îngândurată. Mama se culcă îmbrăcată; era frântă de oboseală, şi, simţind o durere surdă în oase, gemu încet. Tatiana stinse lampa; când întunericul cuprinse toată izba, se auzi din nou glasul ei coborât şi domol. Şi sunetul lui împrăştia parcă o parte din bezna înăbuşitoare.

— Bag samă că nu te-nchini. Nici eu nu cred în dumnezeu.

Şi nici în minuni.

Mama se răsuci neliniştită pe laviţă; noaptea fără de hotar se uita la dânsa prin geam, un foşnet şi un fâşâit abia auzit se furişa îndărătnic în tăcerea dimprejur. Vorbi aproape în şoaptă şi cu teamă:

— In privinţa lui dumnezeu, nu ştiu ce să-ţi spun, dar cred în Hristos… Cred în cuvintele lui: iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi… Asta-i credinţa mea…!

Tatiana tăcea. In întuneric mama desluşea făptura ei subţiratică, dreaptă, care se contura cenuşie pe fondul întunecat al cuptorului. Stătea nemişcată. Mama închise ochii îndurerată.

Şi deodată auzi glasul rece al femeii:

— Niciodată n-am să iert nici lui dumnezeu, nici oamenilor moartea copilaşilor mei… Niciodată!

Nilovna se ridică tulburată; inima ei înţelesese toată durerea care se ascundea sub aceste cuvinte.

— Eşti tânără, o să mai ai copii. – îi spuse dânsa cu duioşie.

Răspunsul femeii veni cu zăbavă, abia şoptit:

— Nu! Doctorul zice că sunt vătămată… N-am să mai pot naşte niciodată…

Un şoarece trecu în goană prin odaie. O trosnitură sparse, ca un fulger nevăzut, liniştea încremenită. Şi iarăşi se auzi desluşit ploaia de toamnă, răpăind şi foşnind pe acoperişul de paie, ca nişte degete înfricoşate dibuind în întuneric. Stropii de ploaie cădeau trist pe pâinânt, tnăsurând curgerea înceată

a nopţii de toamnă…

Prin toropeala grea a somnului, mama auzi tropăit de paşi afară, apoi în tindă. Uşa se deschise încet şi un glas întrebă în şoaptă:

— Tatiana, te-ai culcat?

— Nu.

— Dânsa doarme?

— Mi se pare că doarme.

O lumină se aprinse, tremură o clipă şi se mistui în întuneric. Mujicul se apropie de laviţa pe care dormea mama, potrivi cojocul de pe dânsa şi-i înveli bine picioarele. Grija aceasta o mişcă adânc pe mama, prin simplitatea ei duioasă; închise ochii şi zâmbi. Stepan se dezbrăcă în tăcere şi se caţără pe cuptor. în odaie se făcu linişte.

Cu urechea aţintită la unduirile molcome ale tăcerii somnoroase, mama rămase nemişcată; în faţa ei stăruia, legănându-se în întuneric, chipul însângerat al lui Râbin…

De pe cuptor se auzi glas şoptit:

— Ai văzut ce fel de oameni s-au înhămat la treaba asta?

Oameni vârstnici, care-au îndurat destule necazuri în viaţă, care-au muncit destul şi acum ar trebui să stea la hodină…

Când colo, uite că nu se lasă! Ai văzut? Şi tu… care eşti tânăr şi deştept… E-eh, Stiopa! Mujicul răspunse cu glasu-i plin, dar coborât:

— De o treabă ca asta nu poţi să te-apuci până nu chibzuieşti temeinic…

— De când tot aud vorba asta… O vreme glasurile amuţiră.

După aceea se auzi iar şoapta înăbuşită a lui Stepan: