— Ei măicuţă, întreabă-l ce mai face Pavel! Hai, întreabă-l, nu te inai codi!
Pe faţa lui Vesovşcikov se ivi un zâmbet larg.
Pavel e bine, sănătos. Este un fel de staroste al nostru. El discută în numele nostru cu autorităţile şi, în general, el comandă. Toată lumea îl respectă…
Vlasova asculta dând din cap, dar în acelaşi timp se uita cu coada ochiului la chipul vânăt şi supt al lui Egor. împietrit, lipsit de expresie, părea cu desăvârşire stins; numai ochii îi sclipeau vioi şi veseli.
— Bine-aţi face dacă mi-aţi da ceva de mâncare, că mi-e tare foame, zău! – se rugă deodată Nikolai.
— Maică, ia vezi, e o bucată de pâine acolo, pe raft; pe urmă
ieşi în sală şi bate la uşa a doua din stânga. O să-ţi deschidă o femeie, spune-i să vină aici şi să aducă tot ce are de mâncare.
— Ei, chiar tot! – se împotrivi Nikolai.
— Nu te speria, că n-o să fie prea mult.
Mama ieşi, bătu în uşă şi, cu urechea aţintită la liniştea dinăuntru, se gândi cu tristeţe la Egor: „E pe moarte”…
— Cine-i? – întrebă un glas din odaie.
— Din partea lui Egor Ivanovici! – răspunse mama încet.
— Vă roagă să veniţi până la el.
— Vin îndată! – primi mama răspuns prin uşa închisă.
Aşteptă puţin şi bătu din nou. De data asta uşa se deschise şi în prag se ivi o femeie înaltă, cu ochelari. Netezindu-şi mâneca mototolită a bluzei, ea întrebă cu o voce aspră:
— Ce doreşti dumneata?
— M-a trimis Egor Ivanovici…
— Aha!… Să mergem! O, dar te cunosc! – zise • femeia.
— Bună seara! E aşa de întuneric aici…
Mama se uită la ea şi-şi aduse aminte că o văzuse de câteva ori la Nikolai. „Toţi sunt de-ai noştri!” se gândi dânsa. Femeia o pofti să treacă înainte şi, păşind în urma mamei, o întrebă:
— Se simte rău?
— Da, stă culcat. Te-a rugat să aduci ceva de mâncare…
— Ei, parcă trebuie să mă roage…
Când intrară în odaie, Egor le întâmpină cu glasul său hârâit:
— Eu îmi îndrept paşii către strămoşii noştri cei din veac, dragul meu. Cât despre bărbatul acesta, află, Liudmila Vasilievna, că şi-aângăduit să plece de la închisoare fără voia direcţiei. închipuieşte-ţi ce neobrăzare! Aşa fiind, dă-i mai întâi ceva de mâncare, iar după aceea, găseşte-i un ascunziş.
Femeia dădu din cap şi, privind cu îngrijorare faţa bolnavului, răspunse cu glas aspru:
— Egor, trebuia să trimiţi după mine îndată ce-au venit dumnealor! Şi văd că nu ţi-ai luat doctoria în două rânduri.
Ce-i neglijenţa asta? Hai cu mine, tovarăşe! Dintr-o clipă-n alta trebuie să sosească cei de la spital ca să-l ia pe Egor.
— Vra să zică, tot trebuie să mă duc la spital? – întrebă
Egor.
— Dar am să rămân şi eu cu dumneata.
— Şi acolo? O, doamne!
— Lasă prostiile…
În timp ce vorbea, femeia îndreptase pătura pe pieptul bolnavului, îl privise cu luare aminte pe Nikolai şi măsurase din ochi doctoria din sticluţă. Avea un glas liniştit şi coborât, mişcări domoale, line, chipul palid şi sprâncenele îmbinate la rădăcina nasului. Mamei nu-i plăcu înfăţişarea ei; părea că
vrea să-i ţină pe toţi ceilalţi departe de dânsa, iar în ochi nu avea nici o sclipire, nici o urmă de zâmbet. Când vorbea, parcă poruncea.
— Să mergem, – urmă ea.
— Eu am să mă întorc îndată. Dumneata dă-i lui Egor o lingură din doctoria asta şi nu-l mai lăsa să vorbească…
Apoi ieşi, însoţită de Nikolai.
— Ce femeie de treabă! – zise Egor, suspinând. Aă femeie…
N-ar fi rău să rânduim lucrurile aşa, încât să rămâi pe lingă
