acum niciodată, de la nimeni, şi nici nu m-am gândit vreodată

1a lucrurile astea…

— Să mâncăin ceva, Tatiana, şi apoi să stingem lumina –

zise Stepan posomorit, cu glas scăzut.

— Au să bage de seamă oamenii: „La alde Ciumakov a ars lumina pină târziu”. Pentru noi nu-i nimic, dar poate că nu-i bine pentru musafira noastră…

Tatiana se sculă şi se îndreptă către vatră…

— Da-a! – grăi încetişor Piotr, zâmbind.

— De-aci înainte, trebuie să fii cu ochii în patru, cumetre!

Când o răzbi gazeta în popor…

— Nu-i vorba de mine. Chiar dacă m-or aresta aţi;a pagubă!

Nevastă-sa se apropie de masă şi-i spuse:

— Dă-te mai încolo…

El se ridică, se trase mai deoparte şi, privind-o cum punea masa, îşi urmă vorba cu un zâmbet în colţul gurii:

— Viaţa noastră nu face nici doi bani! Nici o ceapă

degerată…

Mama avu o pornire de milă faţă de omul acesta, pe care acum îl simţea mai aproape de inima ei. După ce le vorbise, era parcă uşurată de povara întunecată a întâmplăriior de peste zi; era mulţumită de sine şi putea iarăşi să găsească

pentru fiecare un cuvânt bun şi cald.

— N-ai dreptate, prietene! – zise dânsa.

— Omul nu trebuie să se împace cu preţuirea pe care găsesc cu cale să i-o dea cei ce n-au nevoie decât de sângele lui.

Dumneata trebuie să-nveţi a te preţui singur, dinlăun-trul dumitale, nu pentru duşmani, ci pentru prieteni…

— Apăi ce prieteni avem noi! – spuse încet mujicul.

— Aici prietenia ţine taman bine până la cea din-tâi bucăţică

pe care trebuie s-o împărţeşti…

— Ascultaţi ce vă spun, poporul are prieteni!

— O fi având, dar nu aici. Asta-i! – răspunse Stepan îngândurat.

— Trsbuie să vă faceţi prieteni şi aici!

Stepan rămase o clipă pe gânduri, apoi încuviinţă:

— De, ar trebui…

— Poftiţi la cina! – îi chemă Tatiana.

La masă, Piotr care până atunci stătuse tăcut, copleşit şi oarecum descumpănit de cele ce spusese mama, se învioră şi începu a vorbi iarăşi cu multă însufleţire:

— Dumneata să pleci dis-de-dimineaţă, măicuţă, ca să nu te vadă nimeni, şi să n-o porneşti de-a dreptul la oraş, că nu-i bine. Să iei cai de poştă şi să te opreşti la staţia următoare…

— De ce? Am s-o duc eu, – zise Stepan.

— Nu-i bine! Dacă se întâmplă ceva, are să te-n-trebe:A mas la tine?” „A mas.” „Şi unde e?” „Am dus-o.” „Aşa, vra să zică, tu ai dus-o? Poftim la puşcărie!” Ai înţeles? De ce să te zoreşti, ca să intri chiar de-acuma-n puşcărie? Fieştecare lucru la vremea lui. Vorba ceea: ai răbdare c-o să moară el şi ţarul! Pe când aşa, se schimbă socoteala, îţi spun eu; a mas la mine peste noapte, şi-a tocmit cai şi-a plecat! Puţini oameni rămân peste noapte-n sat? E drum de şleau…

— Straşnic mai cunoşti învăţătura fricii, măi Piotr! La ce şcoală ai umblat? – îl întrebă în batjocură Tatiana.

— Ehei, dragă cumătră, omul trebuie să ştie de toate! –

răspunse Piotr, plesnindu-se cu palma peste genunchi.

— Să ştii când să te temi şi să ştii când să fii îndrăzneţ! Ţii minte cum l-a scărmănat zemski pe Vaganov pentru gazeta

ceea? Acum Vaganov n-ar mai lua în ruptul capului o carte-n mână. în mine poţi să ai toată încrederea, măicuţă, că mă

pricep la toate «.şmecheriile, de mă ştiu toţi oamenii din partea locului. Am să-ţi împart cărticelele şi foile cum nici nu s-ar putea mai bine! Drept e că poporanii noştri nu prea ştiu carte şi-s cam înfricoşaţi, dar atât de păcă-toase.-s vremurile şi aşa i-au strâns în chingi, încât vrând-nevrând omul începe să se zgâiască şi să-ntrebe: ce-i asta, măi? Iar cartea îi răspunde limpede: Ce să fie? Uite, aşa şi aşa; trudeşte-ţi olecuţă creierul şi vezi ce ai de făcut! Adesea se-ntâmplă că

omul care nu ştie carte pricepe mai bine decât cel ştiutor, mai ales când acesta-i dintre cei sătui! Eu răzbat peste tot şi văd multe! Nimic de zis, poţi răzbi, dar trebuie să lucrezi cu cap şi să fii şi şmecher, ca să nu cazi dintr-o dată în băltoacă. Pare-se, că şi mărimile au început să adulmece boare rece dinspre sate: mujicul le zâmbeşte tot mai rar şi, chiar când le zâmbeşte, le arată prea puţină dragoste, de parcă ar vrea să

se lepede de-a biue-l'ea de stăpânirea lor! Dăunăzi, la Smoliakovo, un sat din apropiere, au venit să ia dările. Mujicii au pus mâna pe ghioage! Pristavul dă cu gura, să-i bage în sperieţi: „Bine mă, nepricopsiţilor, asta-nseamnă că vă ridicaţi împotriva ţarului!” Da' un mujic de colo, unul Spivakin, niciuna, nici două, i-o trânteşte-n faţă: „Diiceţi-vă la mama dracului, zice, cu ţar cu tot! Ce fel de ţar e ăla, dacă ne ia şi cămaşa de pe noi…?”. Vezi încotro mergem, măicuţă? Pe Spivakin l-au înşfăcat, bun înţeles, şi l-au băgat în puşcărie, dar vorba pe care a aruncat-o el a rămas, o ştiu pâuă şi copiii şi vorba aceea trăieşte, strigă!

Nu mânca nimic şi-i turuia gura într-una, cu glas şoptit; ochii şireţi şi întunecaţi îi scăpărau, iar el risipea cu dărnicie, în faţa mamei, cum ai risipi nişte bănuţi de aramă dintr-un portofel, o mulţime de amănunte din viaţa satului.

Stepan îl îndemnă de vreo două ori:

— Hai, mănâncă şi tu ceva…

Piotr lua o bucată de pâine, apuca lingura şi iar începea să

povestească fel de fel de păţanii şi întâm-plări, una după alta,

desfătându-se ca sticletele cu propriul lui cântec. Când sfârşiră masa, se ridică şi spuse:

— Ei, trebuie să mă duc şi eu acasă…!

Se opri în faţa mamei şi, dând din cap, îi scutură mâna:

— Cu bine, măicuţă 1 Poate că n-o să ne mai vedem niciodată! Trebuie să-ţi spun, însă, că tot ce s-a în-tâmplat a fost foarte bine! Că ne-am întâlnit şi ne-ai vorbit tare frumos!