Stepan.

— Şi cu ce te-alegi din toată munca! Flămânzeşti zi de zi. Pe urmă vin copiii, dar n-ai vreme să-i îngrijeşti, că trebuie să-ţi vezi de munca ta, care nu-ţi aduce măcar pâinea…

Femeia veni către mama şi, aşezându-se alături de dânsa, urmă a vorbi răspicat, fără tânguire şi fără tristeţe în glas:

— Am avut doi copii. Unul s-a prăpădit la doi ani, s-a opărit cu apă fiartă; pe celălalt l-am lepădat înainte de vreme, tot din pricina muncii ăsteia, fir-ar ea blestemată să fie! Ce bucurie am eu în viaţă? D-aia zic că geaba se însoară mujicii: îşi leagă doar mâinile şi atâta tot! Mai bine ar trăi slobozi şi ar

lupta pentru o rânduială mai bună, pentru dreptate, ca omul acela! Nu-i aşa, măicuţă?

— Aşa e! – zise mama.

— Aşa e, draga mea; altfel nu poţi schimba viaţa…

— Da' dumneata ai bărbat?

— A murit. Am un fiu…

— Şi unde-i? Stă cu dumneata?

— E la închisoare! – răspunse mama şi simţi cum aceste cuvinte, o dată cu tristeţea care o cuprindea de câte ori le rostea, îi umplură pieptul de o mândrie senină.

— L-au închis a doua oară, pentru c-a-nţeles adevărul cel sfânt şi-l semăna pe faţă, fără teamă… E ţî-năr, frumos, deştept. El s-a gândit cel dintâi cum să scoată gazeta asta şi tot el l-a îndrumat pe Mihailo Ivanovici, cu toate că Mihailo e de două ori mai în vâr-stă decât el. Acum au să-l judece şi-au să-l osândească, dar el are să fugă din Siberia şi are să

lucreze mai departe…

Vorbind, mama simţea cum îi creştea în piept nrâri-dria, iar chipul eroului, care lua naştere în mintea ei, cerea cuvinte potrivite ca să-l zugrăvească, în timp ce tulburarea o înăbuşea. Simţea nevoia să înfăţişeze ceva luminos şi plin de înţelepciune, care să precumpănească scena de groază din ziua aceea, a cărei amintire ii apăsa creierul prin cruzimea ei neruşinată şi o umplea de o spaimă, pe care nu şi-o putea lămuri. Şi, supunându-se, fără să-şi dea seama acestei nevoi a sufletului ei sănătos, strângea tot ce văzuse luminos şi neîntinat, într-o singură flacără care o orbea prin strălucirea ei curată…

— Sunt mulţi oameni de aceştia şi necontenit se ivesc alţii, mulţi, tot mai mulţi; şi toţi au să lupte până la sfârşitul zilelor lor pentru libertate şi pentru dreptate…

Uitând cu desăvârşire că trebuia totuşi să fie cu multă

băgare de seamă, începu să povestească, fără a pomeni însă

nici un nume. tot ce ştia despre munca tainică ce se ducea pentru liberarea poporului din lanţurile, celor hrăpăreţi.

Zugrăvind chipurile care-i erau atât de dragi, turna în

cuvinte toată forţa, toată bogăţia, iubirii, ce se trezise în sufletul ei atât de târziu, în urma loviturilor crunte ale vieţii, şi se minuna ea însăşi, cu o negrăită bucurie, de oamenii pe care-i revedea în amintirea ei, luminaţi şi înfrumuseţaţi de prinosul inimii ei.

— Peste tot, în toate târgurile şi oraşele se duce o muncă

unită; puterea oamenilor de bine este nemăsurată şi această

putere creşte mereu şi va creşte necontenit până când va suna ceasul biruinţei noastre.

Glasul ei curgea lin, cuvintele veneau singure şi dânsa le înşira ca pe nişte mărgele colorate pe firul puternic al dorinţei de a-şi purifica inima de sângele şi noroiul acelei zile. Vedea că mujicii rămăseseră parcă pironiţi pe locurile lor, aşa cum îi apucase începutul povestirii, că o priveau drept în faţă

încordaţi şi neclintiţi; auzea respiraţia întretăiată a femeii care şedea alături de dânsa şi toate acestea îi întăreau şi rnai mult credinţa în ceea ce spunea şi le făgăduia.

— Toţi chinuiţii acestei vieţi, toţi cei apăsaţi de nevoi şi fărădelegi, striviţi de cei bogaţi şi de slugoii lor, tot poporul trebuie să-i ajute pe cei care zac şi se prăpădesc prin închisori, îndurând chinuri de moarte pentru binele poporului. Având toată dragostea şi înţelegerea pentru suterinţele poporului, ei arată cinstit care este drumul fericirii tuturor oamenilor; ei spun deschis, fără ascunzişuri, că drumul acesta e greu şi nu silesc pe nimeni să-i urmeze, dar cine a păşit o dată în rândurile lor, nu-i mai părăseşte niciodată, pentru că vede el însuşi că totul este rânduit cu dreptate, că acesta e drumul cel adevărat şi că altul nu poate fi!

Era fericită că i se împlinea o.veche dorinţă a ei: să

vorbească ea însăşi oamenilor despre dreptate!

— Cu oamenii aceştia poporul poate să meargă cu toată

încrederea; ei nu se vor mulţumi cu puţin, nu se vor opri din drum, până când nu vor birui toată minciuna, toată răutatea şi lăcomia. Şi nu se vor lăsa până când nu vor vedea că tot poporul s-a unit într-un singur suflet, până când poporul nu

va spune într-un singur glas: eu s'mt. stăpânul, eu voi face toate legile, ca să fie deopotrivă de drepte faţă de toţi…!

Ostenită, tăcu şi se uită în jur. Hra deplin încredinţată că

vorbele ei nu se vor irosi în zadar. Alujicii o-priveau mereu, aşteptând parcă să mai spună ceva. Piotr îşi încrucişa braţele pe piept şi îşi îngustă ochii; pe faţa lui pistruiată flutura un zâmbet. Sprijinit într-un cot, Stepan şedea cu trupul aplecat mult înainte, cu griul întins, ca şi când ar mai fi ascultat încă.

Faţa lui umbrită părea acum mai matură. Nevastă-sa şedea pe laviţă, lingă mama, cu spatele încovoiat, cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu ochii în pâniânt.

— Asta e! – spuse în şoaptă Piotr, aşezându-se domol pe laviţă şi clătinând din cap.

Stepan îşi îndreptă spatele^ încet, se uită la nevastă-sa şi îşi desfăcu larg braţele, de parcă ar fi vrut să cuprindă ceva…

— Dacă vrei să te apuci de o astfel de treabă, apăi nici vorbă

că trebuie s-o faci din tot sufletul…

Piotr adaose cu sfială:

— Da-a, fără să te mai uiţi înapoi…

— Asta-i socoteală mare, nu glumă! Totul e chibzuit, ehei, larg de tot! – urmă Stepan.

— Cuprinde tot pământul! – mai adaose Piotr.

XVIII.

Mama stătea rezemată de perete, cu capul sus, şi asculta vorba cumpănită a celor doi ţărani care chibzuiau asupra celor spuse de dânsa. Tatiana se Ffiică, îşi roti privirea în jur şi se aşeză iarăşi. Ochii ei verzi aveau o scânteiere aspră, când strecurau câte o privire nemulţumită şi dispreţuitoare către cei doi bărbaţi.

— Pesemne c-ai suferit multe în viaţă! – spuse ea deodată, întorcându-se către mama.

— Destule! – răspunse mama.

— Tare frumos ai grăit! Vorbele dumitale parcă-ţi cuprind şi-ţi înalţă inima; stai aşa şi te gândeşti: doamne, de ce nu mi-e dat şi mie să văd măcar o dată asemenea oameni şi viaţa pe care o duc dânşii. Cum trăim noi? Ca oile! Iaca, eu ştiu carte,

mai citesc câte ceva, cuget în de mine, uneori nu-mi dau pace gândurile cât îi noaptea de mare! Da' ce folos? Dacă nu cuget, mă prăpădesc de-a surda, iar dacă cuget tot aceea-i!

Avea un licăr de surâs în ochi; când şi când vorba i se frângea deodată, ca un fir de aţă tăiat în dinţi. Cei doi mujici tăceau. Vântul mâugâia ferestrele, luneca foşnind pe acoperişul de paie, vuia în hogeag. Un câme urla. Când şi când, stropi răzleţi de ploaie loveau alene în geam. Flăcăruica lămpii zvâcnea, pălea, dar peste o clipă lumina iarăşi vioaie şi lină.

— Am ascultat tot ce-ai spus: da, pentru asta trăiesc oamenii! Şi mi se pare tare ciudat: te ascultam şi-mi dădeam seama că toate acestea le ştiam şi eu! Şi nu le-am auzit până