gâfâită.
— Care din ei? – întrebă el răguşit, săltiiidu-şi capul pe pernă. —• Sunt doi Nikolai la-nchisoare…
— Vesovşcikov… Vineri urma mea!
— Minunat!
Între timp, Vesovşcikov intrase îţi odaie, pusese zăvorul la uşă şi, scoţându-şi şapca, râdea domol, netezindu-şi părul.
Sprijinindu-se în coate, Egor se ridică şi-l salută dând din cap:
— Poftim…
Cu un zâmbet larg, Nikolai se apropie de mama şi o apucă
de mână:
— Dacă nu te zăream, nu-mi rămânea decât să mă întorc la închisoare. In oraş nu cunosc pe nimeni, iar la noi în mahala, m-ar fi prins îndată. Mergeam brambura pe uliţă şi mă
gândeam: „Mă, că prost am fost! De ce-ara fugit?” Deodată o văd pe Nilovna trecând zorită. M-am luat după dumneata şi…
— Da cum ai izbutit să fugi? – îl întrebă mama. El se aşeză
stângaci pe marginea divanului şi începu să povestească, ridicând din umeri, oarecum stânjenit:
— Când ai baftă, te ajută şi împrejurarea! Ne scoseseră la plimbare. Deodată un grup de deţinuţi de drept comun sar să-l bată pe un gardian. Este acolo imul dat afară din jandarmerie pentru hoţii. Ii spionează şi îi pârăşte pe toţi; nu mai e chip de trăit de răul lui! Când s-a încins bătaia, s-a iscat o învălmăşeală grozavă, gardienii s-au zăpăcit cu totul
şi-au început să fluiere şi să alerge în toate părţile. Mă uit…
văd poarta deschisă, piaţa, oraşul. Ies încetinel şi o iau din loc… taman ca-n vis. După câţiva paşi îmi vin în fire; încotro s-o apuc? Mă uit înapoi; poarta se-n-chisese…
— De! – făcu Egor.
— Mare greşeală; trebnia, domnul meu, să te întorci, să baţi politicos la poartă şi să-i rogi frumos să te primească
înăuntru.
— Vă rog, adicăte, să mă iertaţi, am exagerat puţintel cu plimbarea.
— Da, – zâmbi Nikolai, – ştiu că era o prostie, dar mă
gândeam că nu-i frumos, totuşi, faţă de tovarăşi; nu le spusesem nimic… Pornesc înainte. Văd că trece o înmormântare; duceau la groapă un copilaş. Intru în convoi şi pornesc după sicriu, cu capul în piept, fără să mă uit nici în dreapta nici în stingă. La cimitir stau şi mă dezmeticesc şi deodată îmi vine-n cap o idee…
— Numai una? – întrebă Egor şi, suspinând, adaose:
— Cred că nu s-a simţit prea strâmtorată…
Înveselit şi mai tare de această glumă, Vesovşcikov pufni în ris, scutttrând din cap:
— Ehei, capul meu nu mai e aşa de gol că-nainte vreme! Dar tu, Egor Ivanovici, boleşti mereu…
— Fiecare face ce poate! – răspunse Egor, tuşind horcăit.
— Spune mai departe!
— De-acolo m-am dus la muzeu. M-am învârtit ce m-am învârtit, m-am zgâit la toate cele, dar gândul nu-mi da pace defel: ce mă fac, încotro s-apuc? Mi-era ciudă pe mine. Unde mai pui, că mă răzbise şi foamea. Ies din nou în stradă şi pornesc aşa, la-ntâm-plare; să mor de ciudă şi alta nu…
Totodată bag de seamă că poliţiştii măsoară din ochi pe fieştecare trecător. Ehei, băiete – zic – cu mutra asta a ta, acu-acu te trezeşti la judecata de apoi! Deodată o văd pe Nilovna, trecând grăbită, mă dau la o parte, o las să treacă, mă iau după dânsa şi, asta-i tot!
— Eu nici nu te-am zărit! – spuse mama cu glas vinovat. Şi, uitându-se la Vesovşcikov, i se păru că nu mai era aşa de butucănos ca odinioară.
— Tovarăşii mei trebuie să fie tare îngrijoraţi… – zise Nikolai, scărpinându-se după ceafă.
— Dar de autorităţi nu ţi-e milă deloc? Că şi ele or ii, poate, tot aşa de îngrijorate! – spuse Egor. Şi, deschizând gura, începu să-şi frământe buzele, de parcă ar fi mestecat aerul.
— Da' să lăsăm gluma! Trebuie să-ţi găsim un ascunziş şi treaba asta nu-i chiar aşa de uşoară, deşi e foarte plăcută.
Dacă aş putea să mă scol…
— Se înăbuşi, îşi duse cu grabă mâinile la piept şi începu să
se frece cu mişcări domoale.
— Te-ai betegit rău, Egor Ivanovici! – spuse Nikolai, lăsând capul în jos.
Mama oftă, cercetând cu o privire îngrijorată cămăruţa aceea, atât de strimtă.
— Asta mă priveşte personal! – răspunse Egor.
