— Taci, câine! – izbucni de undeva strigătul pristavului.

— Vătăşel, mână, nerodule!

— Ce aveţi de cruţat? Viaţa pe care o duceţi acuma?

Căruţa porni. Aşezat între cei doi vătăşei, Râbin striga cu glas înăbuşit:

— Decât să muriţi de foame, mai bine luptaţi pentru libertate! Libertatea are să vă aducă şi pâine şi dreptate… Cu bine, oameni buni!

Uruitul roţilor, tropotul zorit al cailor şi glasul pristavului îi acoperiră cuvintele, înăbuşindu-le:

— S-a siârşit, – zise mujicul, scutitrând din cap; apoi, întorcându-se către mama, adaose încet:

— Dumneata aşteaptă-mă la staţie, că vin îndată.

Mama intră în odaie, se aşeză la masă, lângă samovar, luă o îelie de pâine, o privi şi o puse încet la loc în farfurie. Nu-i era ioanie; simţea cum i se caţără iarăşi în gâtlej nodul de greaţă,

cald şi dezgustător, sieindu-i puterile şi dându-i ameţeli, de parcă i s-ar fi scurs tot sângele din inimă. îi stăruia în minte chipul mujicului cu ochi albaştri, un chip ciudat, parcă nedesăvârşit şi care-i stârnea neîncredere. Se apăra, nu ştia nici dânsa pentru ce, de bănuiala că omul acela ar fi în stare s-o vândă, dar gândul acesta încolţise într-însa şi zăcea neclintit şi greu ca o piatră în inima ei.

,M-a simţit! – îşi spunea, cugetând cu anevoinţă, istovită.

AA-a văzut şi a înţeles…”

Dar gândul nu mergea mai departe, ci se împotmolea în sfârşeala care o copleşise, în senzaţia aceea vâscoasă de greaţă.

După larma de adirreaun, se aşternuse o linişte înfricoşată, ce se pitula parcă dincolo de iereastra staţiei de poştă, lăsând să se simtă că satul trăia într-o necurmată apăsare şi teamă; în liniştea aceea, mama se simţea şi mai singură, iar în suflet i se revărsase o negură sură şi moale ca cenuşa.

Fetiţa se ivi în uşă şi întrebă:

— S-aduc jumările?

— Nu-i nevoie. Nu mai vreau. M-am speriat de-atâtea strigăte.

Venind lângă masă, fetiţa începu a povesti plină de însufleţire, dar cu glas potolit:

— Vai, cum mai dădea pristavul în el. Eram alături şi am văzut tot; i-a fărâmat toţi dinţii… şi scuipa sânge gros-gros şi negru!… Ochii nici nu i se mai vedeau! E dohotar! Uriadnicul e la noi; zace dincolo beat turtă, dar tot mai cere vin. Zice c-au fost o bandă întreagă, iar ăsta, bărbosul, e adicâte căpetenia lor. A prins trei, da' unul a scăpat, auzi? Au prins şi un învăţător, care

— M. Gork.1 – Mama era de-ai lor. Cică, ei n-au credmţă-n dumnezeu şi îndeamnă lumea să jefuiască bisericile… Auzi dumneata, ce oameni! Mujicii noştri, ai văzut, la unii le era milă de el, dar alţii ziceau că mai bine să-l omoare. C-avem mujici tare răi, auleu!

Mama asculta cu luare-aminte vorba pripită şi fără şir a fetiţei, străduindu-se să-şi înăbuşe îngrijorarea, să lepede povara acelei deznădăjduite aşteptări. Fericită că a găsit pe cineva care s-o asculte, fetiţa sporovăia într-una tot mai repede şi tot mai însufleţită, înghiţindu-şi vorbele pe jumătate, înecjndu-se, cobo-rind vocea:

— Tăticu' zice că toate-s numai din pricina secetei. Doi ani la rând, pământul n-a dat rod şi toată lumea se văietă. D-aia s-au iscat acum nişte mujici – belea curată! Zbiară pe la adunările obştei, se bat. Deunăzi, când au scos la mezat lucrurile lui Vasiukov, că nu-şi plătise rămăşiţele din dăjdii, apăi să-l fi văzut cum a sărit la primar şi cum i-a tras una peste bot…

„Poftim, zice, rămăşiţele birului…!”

Afară se auziră paşi greoi. Mama se ridică, sprijinindu-se de masă…

Era mujicul cu ochi albaştri care, fără a-şi scoate căciula, o întrebă:

— Unde ţi-e buclucul?

Şi, ridicând cu uşurinţă geamantanul, îl cântări ca pe o nimica toată în mână şi spuse:

— E gol! Mariko, du-o pe dumneaei până la mine acasă!

Şi plecă, fără să se mai uite înapoi.

— Mâi în sat?

— Da! Am venit după dantele. Cumpăr dantele…

— Pe la noi, nu se lucrează dantele! La Tinikov şi la Darino poţi găsi, dar la noi… nu! – o lămuri fata.

— Apăi, am să trec mâine şi pe-acolo…

Plăti ceaiul şi-i dădu trei copeici fetiţei, care se bucură

grozav. Pe uliţă, lipăind mărunt cu picioarele goale pe pământul jilav, fetiţa îi spuse:

— Vrei să dau o fugă până la Darino, să le spun femeilor să

vină cu dantelele-ncoace? Că vin numaidecât. De ce să mai iei matale drumul până acolo? Douăsprezece verste, nu-i puţin…

— Nu-i nevoie, drăguţa mea! – răspunse mama, păşind alături de ea. Aerul rece îi limpezise creierul şi în mintea ei

încolţea treptat un gând, care nu era încă deplin lămurit, dar care începea a se desluşi cu anevoinţă, dar ispititor. Şi, ca să-l vadă mai degrabă închegat, mama se întreba cu stăruinţă:

„Cum să fac? Să încerc de-a dreptul, deschis, să mă bizui pe conştiinţa lui?”

Se întunecase; seara era rece şi umedă. La ferestrele izbelor se zărea din bezna de afară o lumină plăpândă, roşietică, neclintită. Câte un muget de vită pe jumătate adormită, câte un strigăt scurt, câte o chemare întâr-ziată mai tulburau când şi când liniştea din jur. O in-gândurare grea şi întunecată cuprinsese satul…

— Am ajuns! – zise fetiţa.

— Da' n-ai nimerit o izbă prea grozavă; mujicul ăsta-i tare sărac şi necăjit…

Căută dibuind uşa, o deschise şi strigă:

— Mătuşă Tatiana!

Şi o zbughi înapoi. Din întuneric, i se mai auzi o dată glasul:

— Noapte bună…!

XVII.

Mama se opri în prag şi, punându-şi mina pavăză în bătaia luminii ca să-şi ferească ochii, îşi plimbă privirea prin toată

încăperea. Izba era mică, strimtă, dar se vedea dintr-o ochire că era ţinută curat. O femeie tânără se ivi de după cuptor, salută din cap fără cuvânt şi pieri. Pe masa din fund „ardea o lampă. Alături şedea stăpânul izbei, bătând darabana în scândura mesei şi uitându-se ţintit în ochii mamei.