— Mă uit la tine şi mă tot gândesc la Pavel; bine faci că
mergi pe drumul lui!
Un zâmbet larg şi bun îi lumina faţa îmblânzită. Era răcoare, dar el rămăsese cu cămaşa descheiată la gât şi cu pieptul gol.
Cuprinzând cu privirea înfăţişarea lui de uriaş, mama îl sfătui cu glas duios:
— Pune ceva pe tine, că-i frig!
— Răzbeşte căldura dinăuntru! – răspunse el.
Cei trei flăcăi stăteau în picioare, lângă foc, sfătuind în taină; alături, întins pe pământ, dormea bolnavul, învelit cu cojoace. Cerul pălea, umbrele se mistuiau, frunzele fremătau în adăstarea soarelui.
— Ei, cu bine, vra să zică! – spuse Râbin, strân-gând mina Sofiei.
— Dar cum dăm de urma dumneavoastră, la oraş?
— Să-ntrebi de mine! – îi răspunse mama. Flăcăii păşiră
unu! lângă altul către Sofia şi-i strânseră mâna tăcuţi, stângaci, dar cu căldură. Pe feţele lor se citea un stăpânit simţământ de mulţumire, de recunoştinţă şi multă prietenie şi se vedea bine că acest simţământ îi tulbura prin noutatea lui. Zâmbind, cu ochii uscaţi de nesomn, se uitau tăcuţi la Sofia, schimbându-se de pe un picior pe celălalt.
— Nu beţi olecuţă de lapte înainte de a porni la drum? – le întrebă Iakov.
— Dar ce, mai avem lapte? – întrebă Efim. Ignat îşi netezi ruşinat părul şi răspunse:
— Nu mai este, l-am vărsat… Zâmbiră toţi trei.
Vorbeau de lapte, dar mama simţea că se gândeau la altceva, că le doreau – ei şi Sofiei – tot binele cu putinţă. Sofia
era vădit mişcată şi se simţea tot aşa de stânjenită ca şi ei, tncât,nu găsi să le spună altceva decât:
— Vă mulţumesc, tovarăşi!
Ei se uitară unul la altul, oarecum descumpăniţi de cuvântul „tovarăşi”.
Bolnavul începu să tuşească înăbuşit. în foc se stingeau cei din urmă tăciuni.
— Să ne vedem cu bine! – răspunseră cu jumătate glas mujicii şi cuvântul lor mâhnit le însoţi până departe pe cele două femei.
Păşeau fără grabă pe cărarea care străbătea pădurea abia zărindu-se în semiîntunericul dimineţii şi mama, mergând în urma Sofiei, grăia:
— A fost frumos, ca-n vis! Oamenii vor să cunoască
adevărul, draga maichii, vor să cunoască adevărul! Ştii, era taman ca la biserică într-o zi de mare sărbătoare, dis-de-dimineaţă, înainte de utrenie… când preotul n-a venit încă, e întuneric şi parcă simţi o înfiorare; lumea începe să se adune… Colo se aprinde o luminiţă, dincolo alta şi încet, încet întunericul se împrăştie şi se face lumină în casa domnului.
— Adevărat! – răspunse veselă Sofia.
— Numai că aici casa domnului e întreg pământul!
— Aşa-i, întreg pământul! – repetă mama, clăti-nând din cap cu îngândurare. A fost atât de bine, cât nici nu poţi crede… Şi ce frumos ai vorbit, draga mea, tare frumos! Mi-era teamă că
n-o să fii pe placul lor…
După un scurt răstimp de tăcere, Sofia răspunse încet şi cu oarecare tristeţe:
— în mijlocul lor îţi simţi sufletul mai simplu…
Mergeau aşa, vorbind despre Râbin, despre bolnavul acela, despre cei trei flăcăi, care ascultaseră tăcuţi şi cu atâta luare aminte şi care, prin micile lor servicii neîndemânatice, dar grăitoare, îşi arătaseră simţămintele de recunoscătoare prietenie. Ieşiră ia câmp deschis. Soarele se ridica, venind parcă întru întâmpinarea lor. Nevăzut încă, îşi desfăcuse pe cer evantaiul străveziu de raze trandafirii; stropii de rouă de
pe iarbă străluciră în toate culorile acelei primăveri voioase şi pline de bucurii. Păsările se trezeau din somn, însufleţind dimineaţa cu larma lor veselă. Ciori grase, croncănind îngândurate, treceau cu fâlfâit greoi de aripi. Undeva, aproape, fluiera îngrijorat un grangur. Depărtările se dezvăluiau în fata soarelui, alungând de pe culmile dealurilor ză-bavnicele umbre ale nopţii-
— Se întâmplă. câteodată că vorbeşte un om multe şi de toate şi tu stai şi-l asculţi şi nu-nţelegi nimica, până nu-i vine lui în cap să-ţi spună o anume vor-buliţă, mică, neînsemnată… dar care lămureşte din-tr-odată totul! – grăia mama îngândurată. • – Aşa a fost şi cu bolnavul acela. Am auzit atâtea istorisiri şi cunosc şi eu cât de chinuiţi sunt muncitorii în fabrici şi pretutindeni. Dar te deprinzî cu asta de mic copil şi până la uimă parcă nu te mai râcâie aşa de tare la inimă. Deodată însă, vine unul şi-ţi spune o întâmplare atât de umilitoare, atât de murdară… Doamne, oare pentru asta atâţia oameni îşi dăruiesc muncii viaţa lor? Pentru ca patronii să-şi îngăduie asemenea batjocuri? Pentru aşa ceva nu se află iertare!
Gândul mamei zăbovea asupra acestui fapt, pentru că prin tâmpa şi neruşinata lui sclipire scosese deodată în lumină un lung şir da alte fapte asemănătoare, pe care le cunoscuse cândva. dar le uitase…
— Se vede că de plini şi ghiftuiţi ce sunt, li-e şi greaţă. Ştiu un zapciu care-i punea pe mujici să zică bună ziua calului, când îl scotea prin sat, iar pe cei care nu se supuneau poruncii îi băga la arest. Şi pentru ce asta? La ce-i folosea? Ce nevoie avea? Nu pricep… nu pot să pricep deloc!
Sofia prinse să îngâne un cântec voios, ca dimineaţa acelei zile…
VII.
Acum viaţa Nilovnei se petrecea într-o linişte ciudată.
Câteodată se mira ea însăşi de liniştea aceasta. Feciorul ei zăcea în închisoare şi dânsa ştia că-l aşteaptă o pedeapsă
grea, dar, când se gândea la aceasta, îi venea în minte fără să
vrea chipul lui Andrei, al lui Fedea şi un lung şir de alte chipuri. Imaginea lui Pavel, absorbindu-i pe toţi cei care împărtăşeau acelaşi destin ca şi dânsul, creştea în ochii mamei, îndemnând-o spre contemplare, făcând-o să mediteze maj îndelung şi mai adânc, lărgindu-i fără vrere, pe nesimţite, cercul gândurilor despre el şi îrn-prâştiindu-le în toate direcţiile. Resfirate astfel până departe în raze subţiri ş:i inegale, gândurile acestea pipăiau totul, căutau să lumineze şi să închege totu! într-un singur tablou şi nu-i dădeau răgaz sa se oprească asupra unui anumit lucru, nu îngăduiau ca durerea şi teama de soarta ce-l aştepta pe fecioru-sau să se cuibărească în inima ei de mamă.
