— Nu-l lăsaţi, fraţilor! Dacă-l ia acolo, îl omoară-n bătaie. Pe urmă, tot pe noi or să dea vina, că, adicăte, noi l-am ucis. Nu-l lăsaţi!

— Ţărani! – tuna glasul lui Mihailo.

— Nu vedeţi ce viaţă duceţi? N-aţi înţeles cum vă-nşală, cum vă jefuiesc şi vă sug sângele? Totul se sprijină pe voi: voi sunteţi temelia şi puterea cea mai mare pe pământ, dar ce drepturi aveţi? Să crăpaţi de foame, ăsta-i singurul vostru drept…!

Mujicii începură să strige care mai de care:

— Aşa este!

— Să vie pristavul! Unde-i pristavul?

— S-a dus uriadnicul călare să-l cheme…

— Păi e beat…!

— Apăi, că nu-i treaba noastră să umblăm după oamenii stăpânirii…

Larma creştea, se înteţea.

— Vorbeşte! N-avem să-i lăsăm să te bată!

— Sloboziţi-t mâinile…

— Luaţi seama ce faceţi!

— Nu-mi pasă de rnâini! – se ridică iar cu putere glasul lui Râbin, acoperindu-le pe toate celelalte.

— N-am să fug, oameni buni, n-am de ce să fug! Cum să fug de adevărul care trăieşte în mine…?

Câţiva inşi se desprinseră din mulţime şi se depărtară, vorbind între ei şi clătinând din cap. Alţii însă. tot mai mulţi, grăbeau cu înfrigurare din toate părţile; unii îmbrăcaţi la

repezeală, mai toţi zdrenţuiţi, se alăturau necontenit celor ce se aflau în faţa primăriei. Şi toată mulţimea aceasta fierbea ca o spumă neagră în jurul lui Râbin, iar el stătea ca un schit în mijlocul unei păduri şi, fluturând mâinile ridicate deasupra capului, striga:

— Mulţumesc, oameni buni! Iac-aşa, ajutându-ne noi între noi, trebuie să ne descătuşăm mâinile unii altora. Asta-i!

Altcineva cine să ne ajute?

Îşi şterse barba şi ridică iarăşi niâna; era plină de sânge.

— Iată, sângele meu curge pentru dreptate!

Mama coborî de pe cerdac, dar de jos nu mai putu să-l vadă

pe Mihailo în mijlocul mulţimii, aşa că se urcă iarăşi pe cele câteva trepte. Simţea în piept o dogoare şi un freamăt de nelămurită bucurie.

— Ţărani! Căutaţi mereu foiţele acelea, căutaţi-le şi le citiţi; să nu daţi crezare popilor şi oamenilor stăpânirii, precum că

cei care vă aduc cuvântul adevărului sunt oameni fără

dumnezeu şi răzvrătiţi. Adevărul umblă în taină pe pământ, cătându-şi cuib în mijlocul poporului; pentru stăpânire, el e ca jungherul şi ca pârjolul; nicicum nu-i dă mâna stăpânirii să-l primească, pentru că adevărul o înjunghie şi o pârjo-leşte. Vouă, însă, adevărul vă este bun prieten, iar stăpânirii îi e duşman neîmpăcat! D-aia umblă el în taină…!

Şi iarăşi izbucniră strigăte din mulţime:

— Ascultaţi-l, oameni buni!

— Ai să te prăpădeşti, măi frate!

— Cine te-a vândut?

— Popa! – spuse unul din vătăşei.

Doi mujici traseră câte o înjurătură zdravănă.

— Păzea, flăcăi! – îi vesti careva.

XVI.

Pristavul, un om înalt şi voinic, cu faţa plină, venea către mulţimea adunată dinaintea primăriei. îşi pălise şapca pe o ureche şi avea mustaţa cu un vârf răsucit în sus, iar cu celălalt lăsat în jos, din care oricină faţa îi părea strâmbă, încremenită într-un zâm-bet nătâng şi fără viaţă. Cu mâna

stingă îşi ţinea sabia, iar dreapta şi-o bălăbănea în vânt, în ritmul pasului; se auzea bine călcătura lui greoaie şi hotărâtă. Ferindu-se din calea lui. oamenii se dădură la o parte, fă-cându-i loc să treacă. Feţele se întunecară abătute, iar vuietul scăzu şi se stinse, ca şi când s-ar fi scurs în adâncul pământului. Mama simţi cum i se înfiora pielea de pe frunte, iar în ochi îi năvăli o fierbinţeală. O cuprinse iarăşi dorinţa să intre în mijlocul mulţimii şi dădu să coboare, daf rămase aplecată înainte, într-o încordată aşteptare.,.-L;

— Ce-nseamnă asta'?1- întrebă pristavul, oprindu-se în faţa lui Râbin.

— De ce nu i-aţi legat mâi-nile? Vătăşei, legaţi-l!

Avea un glas subţire, răsunător, dar fără culoare.

— Apoi a fost legat, da' l-a slobozit poporul! – răspunse unul din vătăşei.

— Ce este? Poporul? Care popor?

Pristavul se uita ţintă la oamenii care stăteau în faţa lui în semicerc şi, cu acelaşi glas monoton, incolor, pe care nici nu-l ridica, nici nu-l cobora, urmă:

— Care din voi e poporul, mă?

Învârtind mâna, propti garda săbiei în pieptul mujicului cu ochi albaştri:

— Tu eşti poporul, Ciumakov? Şi mai cine? Tu, Mişin?

Pe acesta îl apucă în treacăt de barbă, zgil-ţâindu-l.

— Hai, ştergeţi-o de aici, nemernicilor! Că de nu, v-arăt eu vouă!

În glasul şi pe faţa lui nu se vedea nici întărâtare, nici ameninţare: vorbea cu glas potolit şi bătea oamenii, mişcându-şi liniştit şi sigur braţele lungi, zdravene, deprinse.

Când venea către ei, oamenii se trăgeau îndărăt, plecându-şi capetele, ferindu-şi feţele.

— Voi ce mai aşteptaţi? – întrebă, întorcându-se către vătăşei.