— Ia! —• făcu Efim încet, – se aude tuşind… Râbin ciuli urechea, apoi încuviinţă, dând din cap:
— Da, vine…
Şi, întorcându-se către Sofia, îi dădu lămurire:
— Acum ai să vezi un martor. Eu l-aş purta din oraş în oraş
şi l-aş pune să vorbească în piaţă, ca să-l audă tot poporul. E
adevărat că spune mereu acelaşi lucru, dar toată lumea ar trebui să audă ce spune…
Liniştea şi întunericul se împânzeau tot mai strâns. glasurile oamenilor răsunau tot mai blajine. Sofia şi mama se uitau mereu cu luare aminte la cei patru mujici care se mişcau încet, greoi, cu o ciudată fereală, şi care la rândul lor se uitau şi ei la cele două femei.
La marginea poienei se ivi, venind dinspre pădure, un om înalt, cu spinarea cocârjată. Păşea încet, sprijinindu-se din greu într-un băţ şi i se auzea răsuflarea hârâită.
— Iată, am venit şi eu! – spuse el şi îndată începu să
tuşească.
Era îmbrăcat într-un palton ros, lung până-n călcâie; de sub pălăria rotundă şi ponosită îi atârnau şuviţe rare şi ţepoase de păr gălbui. O bărbuţă aurie îi acoperea faţa gălbejită şi scolâlcită; ţinea gura întredeschisă, iar ochii, afundaţi adânc, îi străluceau febril In găvanele întunecate. Râbin îl înfăţişă
Sofiei.
— Aţi adus cărţi? – o întrebă noul sosit.
— Am adus.
— Mulţumim… în numele poporului. El nu poate să priceapă
încă adevărul… dar eu, care l-am priceput… vă mulţumesc în numele lui.
Avea răsuflarea întretăiată, înghiţind aerul în sorbituri scurte, lacome. Glasul i se frângea într-una; mâinile descărnate, cu degete osoase, îi lunecau pe piept, încercând să încheie nasturii paltonului.
— Nu-ţi face bine să stai aşa de târziu în pădure. E o pădure de foioase, ţine multă umezeală, iar aerul e înăbuşitor! – îi spuse Sofia.
— Nimic nu poate să-mi mai facă bine! – răspunse el, înăbuşindu-se.
— Numai moartea mi-ar face bine…
Te cuprindea jalea auzindu-i glasul, iar întreaga lui înfăţişare îţi trezea în suflet acea milă fără de folos care, conştientă de neputinţa ei, îţi stârneşte un simţământ de ciudă morocănoasă. Se aşeză pe un butoi, îndoindu-şi atât de grijuliu genunchii, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-şi frângă
picioarele, apoi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Avea părul fără luciu, ca de mort.
Focul aprins răbufni deodată în vâlvătăi; tot înconjurul tresări şi prinse a se legăna; gonite de dogoarea fierbinte, umbrele se ascunseră înfricoşate în pădure; în pâlpâirea flăcărilor se ivi o clipă faţa rotundă a lui Ignat cu obrajii umflaţi. După aceea focul se potoli, în aer se împrăştie un miros de fum, liniştea şi întunericul se năpustiră din pădure şi rămaseră la pândă în poiană, asculiând glasul răguşit al bolnavului.
— Aş putea totuşi să-i mai fiu de folos poporului ca martor al crimei… Uitaţi-vă la mine… N-am decât douăzeci şi opt de ani şi sunt pe pragul morţii!
Acum zece ani ridicam pe umeri, fără nici o sforţare, douăsprezece puduri ca nimica! Cu o sănătate ca asta, credeam c-o sa trăiesc cel puţin şaptezeci de ani fără să mă
poticnesc; dar n-au trecut nici zece, ani de atunci şi, uite, sunt un om sfârşit. M-au jefuit stă-pânii, mi-au furat patruzeci de ani de viaţă… Patruzeci de ani!
— Ăsta-i cântecul lui! – spuse Râbin cu glas înăbuşit.
Focul răbufni din nou, mai puternic, mai viu şi umbrele fugiră iar către pădure, dar după aceea se re-întoarseră, îmbulzindu-se în jurul focului, într-un joc tăcut şi duşmănos.
Vreascurile umede trosneau şi gemeau, mistuindu-se în flăcări. Frunzişul copacilor foşnea şi fremăta, tulburat de învăluirile de aer încălzit. Limbi de foc, galbene şi roşii, se jucau vesele şi vioaie, îmbrăţişându-se, săltând în sus, împroşcând scântei printre care zbura şi câte-o frunză
aprinsă, iar stelele de pe cer le zâmbeau îmbietor, chemându-ie la ele.
— Nu e numai cântecu! meu; îl cântă mii de oameni fără să
înţeleagă că A'iaţa lor nenorocită e totodată şi o lecţie tămăduitoare pentru tot poporul. Câţi oameni schilodiţi de munca istovitoare nu mor de foame, în tăcere…
— Şi iarăşi se înecă într-o tuse grea, cutremurându-se şi cocârjindu-se.
Iakov puse pe masă o căldare plină cu cvas, aruncă alături o legătură de ceapă verde şi se întoarse către bolnav.
— Vino la masă, Saveli, ţi-am adus lapte… Saveli dădu din cap, în semn de împotrivire, dar Iakov îl luă de subsucri, îl ridică şi-I aduse la masă.
— Ascultă, – spuse Sofia în şoaptă, mustrător, către Râbin, –
de ce l-aţi mai adus aici? Poate să moară în orice clipă…
— Poate! – încuviinţă Râbin.
— Deocamdată însă, să vorbească. Şi-a prăpădit viaţa zadarnic;!asă-T acuma să se chinuie oleacă pentru binele oamenilor. N-are să se întâmpte nici o nenorocire. Asta-i.
— S-ar părea că toate acestea-ţi plac.
