— Bună ziua, isteaţo! —îi spuse mama cu blân-deţe.

— Bună ziua!

Rânduind farfuriile şi ceştile de ceai pe masă, fetiţa izbucni deodată cu vioiciune:

— Au prins un tâlhar, trebuie să-l aducă îndată!

— Ce fel de tâlhar?

— Nu ştiu…

— Dar ce-a făcut?

— Nu ştiu! – repetă fetiţa.

— Am auzit numai că l-au prins. Vătăşelul s-a dus să-l cheme pe pristav.

Mama se uită pe geam; în piaţă, se iviseră câţiva imnici. Unii din ei mergeau agale, îngânduraţi, alţii grăbiţi, încheindu-şi în mers cojoacele. Ajungând în faţa primăriei, se opriră şi se uitară toţi undeva, către stingă.

Fetiţa se uită şi ea pe geam, apoi ieşi în fugă, trân-tiud cu zgomot uşa după ea. Mama tresări, împinse geamantanul sub bancă, mai la fund şi, punându-şi şalul pe cap, se îndreptă cu grabă spre uşă, înârângân-du-şi o neînţeleasă dorinţă, care o cuprinsese deodată, de a pleca din sat cât mai repede, de a fugi…

Când ieşi în cerdacul hanului, un suflu de gheaţă o izbi în ochi, în piept, tăindu-i răsuflarea şi înţepenin-du-i picioarele;

prin piaţă trecea Râbin cu mâinile legate la spate, străjuit de o parte şi de alta de câte.un vătăşel, care, la fiecare pas, loveau cu vârful betelor în pământ; în faţa primăriei, mulţimea adunată aştepta în tăcere.

Mama rămase uluită, cu ochii aţintiţi asupra lui Râbin, care spunea ceva; mama îi auzea glasul, dar cuvintele lui se pierdeau fără răsunet în inima ei pustie, întunecată şi înfiorată.

Îşi reveni şi răsuflă adânc. Lângă cerdac stătea un-inujic cu o barbă aurie, revărsată pe tot latul pieptului, cu ochi albaştri şi o privea drept în faţă. Tuşind şi îrecându-se pe gât cu mâinile, istovită de frică, mama abia izbuti să întrebe:

— Dar ce-i asta?

— Uită-te şi dumneata!lJrăspunse mujicul, întor-când capul.

Apoi veni alt mujic, care se rândui lingă cel dinţii.

Vătăşeii se opriră în faţa mulţimii, care sporea necontenit, dar nimeni nu scotea nici un cuvânt; deodată răsună glasul puternic al lui Râbin:

— Oameni buni! Auzit-aţi voi de foile acelea în care stătea scris tot adevărul despre viaţa' noastră ţărănească? Pentru acele foi, pătimesc eu acum: eu le-am răspândit în popor!

Oamenii se strânseră mai tare în jurul lui Râbin. Glasul lui răsuna calm, cumpănit. Marna se simţi oarecum mai, liniştită.

— Auzi? – întrebă încetişor mujicul care venise mai în urmă, dându-i cu cotul celui cu ochi albaştri. Acesta nu răspunse, ci îşi înălţă doar capul şi se uită iarăşi în ochii mamei. O privi şi celălalt; era ceva mai tânăr decât primul, avea o bărbuţă

neagră şi rară, iar faţa îi era pistruiată şi suptă. După aceea, amân-doi se traseră mai departe de cerdac. „Se tem.!” îşi spuse mama.

Îşi încorda atenţia. De acolo, de pe cerdacul înalt, vedea bine faţa lui Mihail Ivanovici, neagră şi plină de vânătăi, deosebea sclipirea de foc a ochilor lui şi, în dorinţa ca şi el s-o vadă, se ridică în vârfuri cit putu, întinzând gâtul spre el.

Oamenii îl priveau ursuzi, neîncrezători şi tăceau. Numai în rânduriâe dinapoi se auzeau murmure înăbuşite.

— Ţărani! – vorbea Râbin cu glas puternic şi aspru.

— Să daţi crezare acelor foi! Pe mine poate mă vor duce la moarte pentru ele: m-au stâlcit în bătăi, rn-au chinuit ca să

spun de unde le am şi o să mă mai bată, dar am să rabd orice!

Pentru că în acele hârtii se spune adevărul, şi adevărul acesta trebuie să ne fie mai scump chiar decât pâinea. Asta-i!

— De ce-o mai fi spunând el toate astea? – grăi în şoaptă

unul din cei doi ţărani care stăteau. în preajma mamei. Cel cu ochii albaştri răspunse rar:

— Apăi, acuma totuna-i, că doar o singură moarte are omul…

Oamenii stăteau tăcuţi şi se uitau pe sub sprâncene, posomoriţi, fiecare ducând parcă în spinare o nevăzută; dar apăsătoare, povară.:

Pe treapta de sus a cerdacului se ivi uriadnicu! şi, legănându-se pe picioare, zbieră cu glas de beţivan:

— Care vorbeşte acolo, mă?

Deodată se prăvăli pe scară, de parcă s-ar îi rostogolit, îl înşfacă de păr pe Râbin şi, smucindu-i capul înainte şi înapoi,- strigă:

— Tu vorbeşti, câiue?… Tu vorbeşti?

Mulţimea se clătină, fremătând şi vuind. Copleşită de jalea neputinţei de a face ceva, mama îşi lăsă capul în piept; glasul lui Râbin se auzi din nou:

— Iată, oameni buni, vedeţi şi dumneavoastră…

— Gura! – şi uriadnicul îl izbi cu pumnul peste ureche.

Râbin se clătină, apoi strânse din umeri.

— Vă leagă de mâini şi vă chinuiesc cum vor…

— Vătăşei, luaţi-l de-aici! Iar voi împrăştiaţi-vă! Să plece toată lumea!

— Sărind în faţa lui Râbin ca un dulău legat în lanţ în faţa unei hălci de carne, uriadnicul îl izbea cu pumnul în obraz, în pântece, în piept.

— Nu-l mai bate! – strigă cineva din mulţime.

— De ce dai în el? – îi sări în sprijin altă voce.

— Hai! – zise mujicul cu ochii albaştri, îăcând tovarăşului său un semn din cap. Şi amândoi se îndreptară agale către clădirea primăriei. Mama îi urmări cu o privire caldă, apoi oftă

uşurată: uriadnicul se urcase iarăşi în cerdac şi de acolo zbiera furios:

— V-am spus să-l aduceţi încoace!

— Nu-l duce! – se ridică un glas puternic din mulţime; mama înţelese că era glasul mujicului cu ochi albaştri.