— Bine -şi eu. A murit Egor Ivanovici! – scăpă vorba, fără a-şi da seama.

— Da? – întrebă Pavel, lăsând capul în jos.

— La înmormântare, a fost bătaie cu poliţia. Unul a fost arestat! – urmă dânsa cu naivitate. Subdirectorul închisorii plescăi nemulţumit din buzele-i subţiri şi, sărind de pe scaun, mormăi:

— Asta-i interzis, înţelegeţi o dată! N-aveţi voie să vorbiţi despre politică…!

Mama se ridică şi ea de pe scaun şi, ca şi cum n-ar fi înţeles despre ce era vorba, spuse cu nevinovăţie:

— Apăi, eu vorbesc despre bătaie, nu despre politică! S-au bătut într-adevăr. Unul s-a ales cu capul spart…

— Tot aia e! Vă rog să nu vorbiţi, adică să nu vorbiţi despre ceea ce nu vă priveşte personal, de familie şi de casa voastră

în general!

Dându-şi seama că s-a încurcat, se aşeză la masă şi, începând a cerceta hârtiile pe care le avea în faţă, adaose obosit, necăjit:

— Am şi eu răspunderea mea…

Cu ochii întorşi către el, mama strecură repede bileţelul în mâna lui Pavel şi răsuflă uşurată…

— Nici nu mai ştii despre ce să vorbeşti… Pavel surise:

— Nici eu nu mai înţeleg…

— Atunci nu mai cereţi drept la vorbitor! – spuse cu ciudă

slujbaşul.

— N-au despre ce să vorbească, dar nu s-astâmpără şi vin într-una să ne stânjenească…

— Când vă judecă? – întrebă mama, după un scurt răstimp de tăcere.

— Zilele trecute a fost procurorul pe aici şi a spus că o să ne judece curând…

Îşi spuneau cuvinte fără însemnătate, unele chiar cu totul de prisos, dar mama vedea că Pavel o privea cu dragoste şi duioşie. Era liniştit şi cumpănit ca de obicei, nu se schimbase aproape de loc; numai barba îi crescuse mare şi -l îmbătrânea puţin, iar mâinile îi erau mai albe. Ar fi vrut să-i spună ceva care să-i facă plăcere, ceva despre Vesovşcikov şi, fără să-şi schimbe vocea, aşa cum vorbise până atunci despre atâtea lucruri fără însemnătate, îi spuse mai departe:

— L-am văzut pe finul tău…

Pavel îşi aţinti privirea în ochii ei, cu o întrebare mută.

Vrând să-i amintească faţa ciupită a lui Nikolai, mama îşi zgândări obrazul cu degetele…

— Băiatul e bine, sănătos şi, în curând, are să înceapă să

lucreze.

Pavel înţelese şi, dând din cap, îi răspunse cu un surâs vesel în ochi:

— Asta-i bine!

— Da, – zise dânsa, mulţumită de iscusinţa ei şi mişcată de bucuria lui Pavel.

Când îşi luă rămas bun, Pavel îi strânse mâna cu putere:

— Mulţumesc, mamă!

Fericirea de a se simţi atât de aproape de inima lui o ameţise şi, neputând să-i răspundă prin cuvinte, îi strânse şi ea mâna în tăcere.

Acasă o găsi pe Saşa. Fata îşi luase obiceiul să vină în zilele când ştia că rnama se ducea la Pavel Nu întreba nimic despre el şi, dacă mama nu-i spunea nimic, Saşa se uita lung la.dânsa şi se mulţumea cu atât. Dar de data aceasta o întâmpină cu o întrebare plină de îngrijorare:

— Ei, cum se simte?

— E bine sănătos!

— l-ai dat biletul?

— Sigur! 1 l-am strecurat cu atâta dibăcie…

— L-a citit?,

— Aş! Cre2i' că e cu putinţă aşa ceva acolo?

— Aşa e, uitasem! – spuse fata tărăgănat.

— Trebuie să mai aşteptăm o săptămână, încă o săptămână! Dumneata ce crezi? Are să primească?

Şi, încruntând din sprâncene, se uita ţintă în ochii mamei.

— Ştiu eu? – chibzui mama.

— Adică de ce să nu primească, dacă nu-i nici o primejdie?

Scuturând din cap, Saşa întrebă cu răceală:

— Ştii ce are voie să mănânce bolnavul nostru? Cere de mâncare.

— Are voie să mănânce de toate. Mă duc îndată… Şi porni spre bucătărie. Saşa veni după dânsa.

— Vrei să te ajut?

— Mulţumesc, n-am de pregătit cine ştie ce! Mama se aplecă

să scoată o oală din cuptor. Fata îi spuse încet:

— Te rog, numai o clipă…

Era palidă la faţă, ochii îi erau mari şi îndureraţi, iar buzele tremurânde abia izbuteau a şopti cu înfrigurare: