se uite unul la altul. Ignat desena ceva cu unghia, pe scândura mesei. Efun stătea în spatele lui Ribin„ cu braţul sprijinit de. umanii acestuia. Iakov se rezemase de uu trunchi de copac, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu capul lăsat în jos. Sofia îi privea pe sub sprinceue…
— Da-a! – întări Râbin tărăgănat, cu sprâncene'e încruntate.
— Aşa vra să zică… deschis, pe faţă…!
— Dacă ne-am apuca, să facem o paradă ca aceea, aici, în sat, – spuse Efim cu un stirâs posomorit, – ne-ar omori mujicii în bătaie!
— Ne-ar omorî! – întări Ignat, clătinând din cap.
— Nu, eir am să intru la fabrică, tot mai bine e acolo,.
— Şi zici că are să-l judece pe Pavel? – întrebă Râbin.
— Şi cam ce pedeapsă îl aşteaptă, n-ai auzit?
— Muncă silnică sai-r deportare pe viaţă în Siberia… –
răspunse ea încet.
Cei trei flăcăi o priviră în acelaşi timp, iar Rib.'n lăsă capul în piept şi urmă cu glas tărăgănat:
— Dar când s-a apucat de treaba asta, el ştia ce primejdie îl paşte?
— Ştia! – răspunse Sofia tare, cu hotărâre.
Toţi rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi, încremeniţi parcă de acelaşi gând rece.
— Aşa! – urmă Râbin grav şi aspru.
— Şi eu cred că ştia. El nu face un-pas fără a chibzui temeinic. E om cu socoteală. Aţi văzut, băieţi? Ştia omul foarte bine, că: sau îl vor străpunge cu baioneta, sau îl vor trimite la ocnă şi tot nu s-a lăsat; a mers înainte! Maică-sa să
i se fi pus în curmeziş, ar fi trecut şi peste dânsa. Nu-i aşa, Nilovna, c-ar fi trecut şi peste trupul tău?
— Ar fi trecut! – răspunse mama; apoi, tresărind şi rotindu-şi privirea în jur, oftă adine…
Sofia îi mângâie mina fără cuv'ânt, privind încruntată către Râbin.
— Aşa om, zic şi eu! – urmă el cu glas domol, purtâudu-şi ochii întunecaţi asupra fiecăruia în parte. Şi cei şase oameni rămaseră iarăşi tăcuţi. Razele de soare atârnau subţiratice în văzduh, ca nişte panglici 'de aur. Undeva, în preajmă, răsună
un croncănit scurt de stăncuţă. Mama se uita în jur; amintirea acelei zile de Întâi Mai şi dorul de Pavel şi Andrei o tulburau deopotrivă. In poieniţă zăceau aruncate câteva butoaie de dohot, goale; nenumărate buturugi scoase din pământ cu totul îşi răşchirau larg rădăcinile. Stejarii şi mestecenii strâuşi în rânduri dese, jur-împrejurul poienei, înaintau parcă pe nesimţite din toate părţile şi, înlănţuiţi în liniştea deplină, aruncau pe pământ umbre întunecate şi calde.
Iakov se smuci deodată de lângă copacul de care stătuse răzimat până atunci, făcu un pas înlături, se opri şi, săltând scurt capul, întrebă cu glas tare şi tăios:
— Vra să zică tot împotriva lor au să ne trimeată şi pe noi, pe Efini şi pe mine?
— Dar împotriva cui credeai? – răspunse tot cu o întrebare Râbin, cu faţa posomorită.
— Ne sugrumă cu mâinile noastre, asta-i şmecheria lor!
— Şi cu toate astea, eu tot la oaste am să mă duc! – dădu ştire Efim, liniştit şi îndărătnic.
— Cine te opreşte? – se zburli Ignat.
— N-ai decât!
Şi, uitându-se ţintă la Efim, urmă zâmbind strâmb:
— Numai să ai grijă, când o fi să tragi în mine, să ţinteşti drept în cap… să nu mă schilodeşti, ci să mă ucizi dintr-o dată!
— Vorba asta mi-ai mai spus-o! – strigă Efim tăios.
— Ascultaţi, flăcăi! – grăi Râbin, cuprinzându-i ci! privirea şi ridicând domol mina.
— Uitaţi-vă la femeia aceasta! – urmă el arătând către mama.
— In clipa asta poate că fecioru-său e pierdut…
— De ce vorbeşti aşa? – întrebă mama cu glas stins şi îndurerat.
— Pentru că aşa trebuie! – răspunse el ursuz.
— Că doar nu ţi-a încărunţit părul degeaba! Credeţi c-an doborât-o cu asta? Nilovna, ai adus cărţi?
Mama rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra lui. apoi răspunse:
— Am adus…
— Aşa! – zise Râbin. izbind cu latul palmei în masă.
