— Unde te duci, Nilovna? – o opri el grijuliu.

— Las' că Sofia se descurcă şi singură.

Mama îl privi şi. tresărind, răspunse cu un surâs ciudat:

— Sunt plină de sânge…

În odaia ei, în timp ce se schimba, se gândi iarăşi la liniştea şi seninătatea acestor oameni, care puteau trece atât de repede peste asemenea grozăvii. Gândul acesta o înviora şi-i alunga frica din inimă. Când se întoarse în odaia în care fusese aşezat rănitul, Sofia stătea aplecată asupra bolnavului şi-i spunea:

— Astea-s mofturi, tovarăşe!

— Dar am să vă încurc aici! – se împotrivea el, cu glas stins.

— Nu mai vorbi. Asta are să-ţi facă bine… Mama rămase în spatele Soliei, îşi puse mâinile pe umerii ei şi, uitându-se la faţa palidă a rănitului, istorisi prin ce spaimă trecuse când băiatul începuse să aiureze în trăsură. Ivan asculta, iar ochii îi ardeau, bântuiţi parcă de friguri; la sfârşit, plescăi uşor din buze şi murmură stânienit:

— Tare prost mai sunt!

— Acum să te lăsăm, – zise Sofia, îndreptându-i pătura.

— Odihneşte-te!

Trecură cu toţii în sufragerie, unde vorbiră îndelung şi pe larg despre întâmplările de peste zi. Pentru ei, faptele acelea şi însăşi drama care se petrecuse rămăseseră undeva departe, în trecut, iar gândurile lor se îndreptau acum cu încredere către viitor, dezbătând amănunţit ce aveau de făcut a doua zi. Toţi aveau feţele ostenite, dar mintea le era trează

şi, vorbind despre activitatea lor, nu ascundeau de loc că ceea ce izbutiseră să înfăptuiască nu-i mulţumea nici pe departe.

Doctorul n-avea astâmpăr pe scaun şi, străduin-du-se să-şi stăpânească glasul ascuţit, spunea:

— Propagandă, propagandă! Asta-i prea puţin în clipa de faţă! Muncitorii tineri au dreptate! Agitaţia trebuie extinsă cât mai mult. Ascultaţi ce vă spun, muncitorii au dreptate…

Nikolai îi răspunse posomorit şi cu acelaşi ton:

— Din toate părţile, ne vin plângeri: prea puţine cărţi şi broşuri, iar noi n-am izbutit pân-acum să instalăm o tipografie ca lumea. Liudmila se zbate din răsputeri; într-o zi are să se prăbuşească, dacă nu-i dăm pe cineva care s-o ajute…

— Dar Vesovşcikov? – întrebă Sofia.

— Nu poate să locuiască în oraş. Are să lucreze în tipografia cea nouă, dar până atunci ne mai trebuie un om acolo…

— Eu n-aş fi bună pentru treaba asta? – întrebă mama, cu glas scăzut.

Toţi trei se uitară la dânsa şi, câteva clipe, rămaseră tăcuţi

— Asta-i o idee minunată! – izbucni Sofia cu însufleţire.

— Nu. merge, Nilovna; e lucru greu pentru dumneata, –

spuse Nikolai cu răceală.

— Ar trebui să te muţi din oraş, să nu-l mai vezi pe Pavel şi, în general…

Mama răspunse oftând:

— Paşa n-ar pierde cine ştie ce. Cât despre mine – vizitele la închisoare nu fac decât să-mi sfâşie inima. Nu poţi vorbi nimic, stai ca o proastă în faţa copilului tău', toţi se uită la tine şi te pândesc, nu cumva să scapi vreo vorbă care nu se cuvine…

După întâmplările din ultimele zile, se simţea ostenită; de aceea, când auzi c-ar putea să stea undeva, afară din oraş, departe de tot ce.se întâmpla aici, se agăţă cu toată puterea de această nădejde.

Dar înainte de a se ajunge la o hotărâre, Nikolai schimbă

vorba:

— La ce te gândeşti, Ivan? – îl întrebă el pe doctor.

Ridicând capul, doctorul răspunse posomorit:

— Mă gândesc că suntem tare puţini! Trebuie să lucrăm mai energic… Trebuie să-i convingem pe Pa-vel şi pe Andrei să

evadeze. Şi unul şi celălalt sunt elemente prea valoroase ca să lâncezească acolo, fără nici o treabă…

Nikolai încruntă sprâncenele şi, clătinând din cap în semn de îndoială, aruncă o privire către mama. Dânsa înţelese că, fiind de faţă, li-e greu să vorbească despre Pavel; se duse în odaia ei cu un simţământ de obidă în suflet, pentru că

trecuseră prea uşor peste dorinţa pe care şi-o mărturisise. Se întinse pe pat cu ochii deschişi şi, ascultând glasurile care abia ajungeau până la dânsa, se lăsă pradă unei mari nelinişti.

Ziua care trecuse i se părea întunecată, neînţeleasă şi plină

de prevestiri rele; dar ca să nu mai cugete la cele întâmplate şi ca să-şi alunge amintirea inoho-râtă care o urmărea, se întoarse cu gândul la Pavel. Ar fi vrut, fireşte, să-l ştie liber, dar, în acelaşi timp, lucrul acesta o înspăimânta, deoarece îşi dădea seama că în jurul ei totul se înăsprea, totul ducea la ciocniri năprasnice. Răbdarea tăcută, cu care se mulţumiseră

oamenii până atunci, secase; în locul ei, îşi croia drum o încordată aşteptare; întărâtarea creştea văzând cu ochii; pretutindeni izbucneau vorbe aspre, pretutindeni se simţea dospind o mare îrământare… Fiecare manifest era dezbătut cu aprindere în piaţă, în prăvălii, printre meseriaşi şi servitori; după fiecare nouă arestare, oamenii se întrebau care este pricina şi discuţiile acestea aveau un puternic răsunet, stârniud

2S8 teamă, nedumerire şi, câteodată, compătimire. Mama auzea tot mai des din gura oamenilor simpli cuvinte care, altădată, o înspăimântau: răscoală, socialişti, politică; ei Ie rosteau sau cu o ironie sub care se ascundeau, stângaci, întrebări ce mărturiseau o vădită dorinţă de lămurire, sau cu o ură dincolo de care se simţea teama, sau cu o îngândurare care dezvăluia o speranţă şi o ameninţare. Balta stătută a vieţii fremăta în tulburi unduiri, care se desfăşurau încet, dar în cercuri tot mai largi; cugetele adormite se trezeau, iar obişnuita nepăsare şi lipsa de interes faţă de întâmplările zilei începeau să se clatine. De toate acestea, mama îşi dădea seama mai limpede decât ceilalţi, pentru că ea cunoştea mai bine faţa posomorită a vieţii; şi acum, când o veâea brăzdată

de adânci cute de îngândurare şi de întărâtare, dânsa se bucura şi totodată se înfricoşa. Se bucura pentru că socotea că toate acestea slujeau cauza pentru care lupta feciorul ei, dar se înfricoşa, ştiind prea bine că, odată ieşit din închisoare, el se va avânta în fruntea tuturor, în locurile cele mai primejdioase. Şi va pieri.

Uneori, Pavel se înfăţişa în mintea mâniei ca un erou legendar, întruchipând toate „acele gânduri cinstite şi îndrăzneţe despre care îl auzise vorbind, întruchipând pe toţi oamenii care îi erau dragi, tot ce era mai viteaz şi mai măreţ

din câte cunoştea dânsa. Şi atunci, înduioşată şi mândră, îl admira plină de încân-tare şi de speranţe, spunându-şi: „Are să fie bine… da… are să fie bine!”

Dragostea ei – dragostea de mamă – creştea, în-cleştându-i inima aproape până la durere, mai mult decât atâta, această

puternică iubire de mamă se punea în calea creşterii celuilalt simţământ – dragostea pentru omenire – stăvilindu-l şi mistuindu-l cu totul şi, în locul acestei uriaşe simţiri, nu-i rămânea decât un biet gând deznădăjduit care se zbătea sfios în scrumul neliniştei: „Are să moară… are să se prăpădească.”

Pe la amiază, mama se afla în cancelaria închisorii în faţa lui Pavel şi, prin ceaţa care-i acoperea ochii, se uita la chipul lui

bărbos, pândind clipa prielnică în care să-i poată strecura bileţelul ce-l ţinea bine strâns în mină.

— Sunt sănătos şi ceilalţi de asemenea sunt sănătoşi –

spuse el încet.

— Dar tu, cum o duci?