stârnea mânie, iar nu jale. După aceea veni altcineva, un suflet bun şi puternic şi începu o melodie simplă şi frumoasă, ca un îndemn, ca o chemare…
Mama era copleşită de dorinţa de a le spune oamenilor acestora un cuvânt bun. îmbătată de muzică, zâmbea şi voia să facă un lucru care să le fie de foios.
Şi, căutând cu privirea ce anume ar putea să facă chiar atunci pe loc, se strecură încetişor în bucătărie să pună
samovarul.
Dar dorinţa aceasta nu se potolise numai cu atât şi, în timp ce turna ceaiul, spunea, surâzând cu sfială şi alinându-şi parcă inima cu cuvinte de caldă mân-gâiere, pe care le împărţea deopotrivă între ea. şi ei:
— Noi ceştia, care trăim în întuneric, înţelegem terţul, dar nu găsim vorba potrivită ca să spunem ceea ce simţim; şi ni-e tare ruşine pentru că, iacătă, pricepem şi noi, dar nu suntem în stare să vorbim. Şi adesea ne minierii pe gândurile noastre din pricina asta. Viaţa ne loveşte şi ne îmbrânceşte din toate părţile şi am vrea să ne odihnim puţin, dar gândurile nu ne dau pace.
Nikolai o asculta, ştergmdu-şi ochelarii. Solia o privea cu ochii larg deschişi, uitând de ţigară, care se stingea singură.
Rămăsese la pian, întoarsă pe jumătate către mamă şi, din când în când, atingea uşor clapele cu degetele mâinii drepte.
Acordurile se revărsau lin în vorba maniei, care-şi îmbrăca grăbit gmdurile în cuvinte simple şi sincere.
— Uite, acum aş putea să vă spun şi eu câte ceva despre mine, despre oameni, pentru că am început să înţeleg, să
asemuiesc. Viaţa pe care am dus-o înainte nu-mi îngăduia nici o asemuire. în lumea noastră toţi trăiesc ia fel. Acum însă, văd şi cum trăiesc alţii, îmi aduc aminte cum am trăit eu şi mi se umple sufletul de amărăciune… şi mi-e tare greu!
Urmă apoi cu glas scăzut:
— Poate că nu ştiu să spun lucrurile astea aşa cum s-ar cuveni şi poate că nici n-ar fi nevoie să le spun, fiindcă le cunoaşteţi şi dumneavoastră prea bine…
În glas îi tremurau lacrimi şi, privindu-i cu ochi 2Âmbitori, adaose:
— Dar îmi deschid inima, ca să vedeţi că vă vreau tot binele.
— Noi vedem asta! – spuse Nikolai încet. Neputându-şi potoli dorinţa, mama le vorbi iarăşi despre lucrurile care erau pentru ea cu totul noi şi i se păreau de o nepreţuită
însemnătate. Le vorbi despre viaţa ei plină de umiliri şi obidă, despre suferinţele pe care le răbdase cu resemnare; povestea fără răutate, cu un zâmbet mâhnit pe buze, desfăşu-rând ghemul cenuşiu al zilelor ei amare, numârâud bătăile îndurate de la bărbatu-său şi mirându-se ea singură acum, când se gândea cât de neînsemnate erau pricinile pentru care fusese bătută, cum de nu ştiuse să le înlăture.
Ei o ascultau tăcuţi, striviţi de înţelesul adânc a! acestei povestiri a vieţii unei fiinţe, care fusese sccotită drept vită şi care ani de-a rândul nu se împotrivise, crezând ea însăşi că
era aşa cum o socoteau ceilalţi. Părea că mii de vieţi vorbeau prin gura ei ţ tot ce povestea mama era simplu şi obişnuit, dar tot aşa de simplă şi obişnuită era viaţa a nenumăraţi aili oameni de pe pământ şi de aceea povestea vieţii ei dobândea valoarea unui simbol, Nikolai îşi pusese coatele pe masă, îşi sprijinise capul în palme şi rămăsese neclintit, privind-o atent prin ochelari, cu. ochii într-o aţintită încordare. Sofia se rezemase de speteaza scaunului şi, din vreme în vreme, tresărea, ciătinând din cap. Părea mai palidă şi mai slabă; şi nu mai fuma.
— Odată m-ain simţit şi eu adânc nenorocită; mi s-a părut că trăiesc ca într-un delir, – grăi Sofia încet, lăsând capul în jos.
— Asta s-a întâmplat, pe când eram deportată. Era un orăşel mic de provincie; n-aveam nici o ocupaţie, n-aveam la ce să
mă gândesc, decât doar la mine însămi. Şi atunci, neavând altceva mai bun de făcut, m-ani apucat să-mi revăd şi să-jni cântăresc în gând toate nenorocirile prin care trecusem: uite, inii spuneam, în-am certat cu tata, care îmi era atât de drag, ni-au dat afară din lice'.i şi m-au umilit, iar după aceea a urmat închisoarea, trădarea unui tovarăş la care ţineam mult, arestarea lui bărbatu-meu, din nou închisoarea şi deportarea şi în slârşit moartea lui bărbatu-meu. Şi mi se părea atunci că sunt cea mai nenorocită fiinţă din lume. Dar văd că toate nenorocirile mele, înzecite chiar, nu fac nici cât o lună din viaţa dumitale, Pelagheia Nilovna… Să înduri atâta suferinţă zi de zi, vreme de ani şi ani de-a rândul… Dar de unde mai iau oamenii putere, ca să rabde atâta?
— Se obişnuiesc! – răspunse Vlasova, oftând.
— Credeam că, oricum, cunosc şi eu viaţa! – spuse şi Nikolai îng'mdurat.
— Dar când iau cunoştinţă despre ea, nu din paginile cărţilor, sau numai din impresiile mele răzleţe, ci uite aşa, de-a dreptul, cum s-a iiitâmplat acum, mă îngrozesc! Sunt ingroziicare mai cu seamă amănuntele neînsemnate, sunt îngrozitoare nimicurile, minutele din care se alcătuiesc anii.
Convorbirea se desfăşura, creştea, cuprinzând această viaţă
întunecată din toate laturile ei; mama se adâncea tot mai mult în amintirile ei şi, scoţând la iveală din negura trecutului umilirile de fiecare zi, zugrăvea un apăsător tablou de groază mută, în care i se scufundase tinereţea. In cele din urma spuse:
— Vai! V-am împăiat capul cu atâta vorbărie; e timpul să vă
duceţi la culcare! Nu e cu putinţa să povesteşti totul…
Nikolai şi Sofia se despărţiră de dânsa fără să mai spună
vreo vorbă. I se păru însă că Nikolai se înclinase în ţaţa ei mai adine ca de obicei şi că îi strân-sese mâna mai tare. Iar Sofia o duse până la uşa odăii ei şi, oprindu-se în prag, îi spuse încet:
— Odihneşte-te, noapte bună!
Glasul ei împrăştia căldură, iar ochii cenuşii trecură ca o mângiiere blândă peste obrajii mamei…
Mama luă mâna Sofiei şi, strângând-o în palmele ei, îi răspunse:
— îţi mulţumesc…!
IV.
Câteva zile mai târziu mama şi Sona se îiuaiişarâ înaintea lui Nikolai ca două târgoveţe nevoiaşe, im-brăcate în fuste şi bluze vechi de stambă, cu câte o tăgârţă prinsă peste umeri şi cu câte un băţ în mină. în straiele acestea Sofia părea mai scundă, iar chipul ei palid arăta mai aspru.
Luându-şi rămas bun de la soră-sa, Nikolai îi strânse mina cu putere; mama îşi dădu încă o dată seama cit de simple şi de liniştite erau legăturile dintre dânşii. Fără sărutări, fără
vorbe duioase, oamenii aceştia ştiau totuşi să fie mereu atenţi şi plini de grijă unul faţă de celălalt. Acolo, în lumea în care
trăise dânsa, oamenii se sărutau, îşi spuneau adesea cuvinte pline de duioşie, dar aceasta nu-i împiedica să sară unii asupra altora ca nişte dulăi flămânzi.
