mama, gata să izbucnească în plâns.
— Da, puţintică fericire nu strică nimănui!… – spuse încet Nikolai.
— Numai că greu -poţi găsi oameni care să se dea mulţumiţi doar cu un pic de fericire. Iar când e prea multă, nu mai are preţ…
Sofia se aşeză la pian şi începu să cânte o melodie tristă…
xn.
A doua zi dimineaţa, vreo câteva zeci de bărbaţi şi îemei se adunaseră la poarta spitalului, aşteptând să se scoată sicriul tovarăşului lor. In jur mişunau agenţii, adulmecând cu băgare de seamă, ciulind urechea la orice vorbă sau exclamaţie, întipărindu-şi în minte chipuri şi gesturi
caracteristice, trăsături şi cuvinte; pe trotuarul celălalt stăteau cu ochii aţintiţi asupra celor ce-şi aşteptau mortul un grup de poliţişti cu revolverele la centură. Agenţii cu îndrăzneala lor, poliţiştii cu rânjetul lor de batjocură, gata a-şi dovedi puterea în orice clipă, întărâtau deopotrivă
mulţimea. Ca să-şi ascundă revolta, unii făceau glume, alţii priveau posomoriţi în pământ, silindu-se să nu ia în seamă
jignirile ce li se aduceau, iar alţii, fără a-şi mai stăpâni mânia, îşi băteau joc de stăpânirea, care se înfricoşase de nişte oameni ce n-aveau altă armă decât cuvântul. Un cer albăstrui privea din înălţimi strada pavată cu piatră de caldarâm cenuşie şi rotundă şi presărată peste tot locul cu frunze îngălbenite, pe care vântul le spulbera de colo până
colo. aruncându-le sub picioarele oamenilor.
În mulţimea aceea se afla şi mama; plimbându-şi privirea pe chipurile celor cunoscuţi, dânsa îşi spunea cu tristeţe:
„Sunteţi puţini, tare puţini! Iar muncitori, aproape de loc…”
Poarta se deschise şi. fu adus capacul coşciugului, acoperit de coroane cu panglici roşii. In aceeaşi clipă toţi bărbaţii îşi scoaseră pălăriile care fluturară deasupra capetelor ca un stol de păsări stârnit deodată. Un ofiţer de poliţie, înalt şi roşu la faţă, cu mustaţa neagră, se năpusti în mulţime; în urma lui dădură năvală soldaţii, îmbrâncind fără cruţare oamenii şi tropăind zgomotos cu cizmele lor grele. Ofiţerul porunci cu glas răguşit:
— Vă rog să scoateţi panglicile!
Bărbaţi şi femei îl încercuiră strâns, spunându-i ceva, dând din mâini, frământându-se şi îmbulzindu-se în jurul lui. Prin faţa ochilor mamei se iveau şi piereau îndată chipuri palide, întărâtate, cu buze tremti-rânde; pe obrajii unei femei se prelingeau lacrimi de obidă…
— Jos violenţa! – strigă un glas tineresc, pier-zându-se stingher în larma învălmăşelii…
Cu inima plină de amărăciune, mama se întoarse către un flăcău îmbrăcat sărăcăcios, care se afla lângă dânsa şi-i spuse cu mânie:
— Ce-nseamnă asta? Nu-i lasă nici măcar să-şi înmormânteze un tovarăş de-al lor, aşa cum vor?
Înverşunarea creştea; capacul sicriului se legăna deasupra mulţimii, vântul flutura panglicile peste creştetele şi chipurile oamenilor şi se auzea foşnetul uscat şi nervos al mătăsii.
Temându-se de o ciocnire, mama spuse cu grabă către cei din dreapta şi din stânga ei:
— Lăsaţi-i în plata domnului! Dacă-i până într-a-tâta, să
scoată panglicile! Ce putem face…?
Deodată -se ridică o voce puternică şi tăioasă, acoperind larma mulţimii:
— Lăsaţi-ne să-l petrecem pe ultimul său drum pe acest tovarăş al nostru, care s-a prăpădit din pricina voastră…
Cineva intona cu glas subţire:
Voi jertfă aţi căzut în luptă…
— Vă rog să scoateţi panglicile! lakovlev, taie-le! Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă.
Mama închise ochii, încredinţată că mulţimea va izbucni în strigăte cumplite. Dar larma scăzu deodată; oamenii mormăiau şi mârâiau, ca nişte lupi încolţiţi. Apoi, tăcuţi, cu capetele în piept, porniră înainte şi nu se mai auzi decât târştitul paşilor.
În fruntea mulţimii se vedea capacul sicriului, plutind parcă
prin aer, cu coroanele răvăşite şi jefuite; de o parte şi de alta înaintau poliţiştii călări, în mers legănat. Mama mergea pe trotuar şi nu putea să vadă sicriul, înconjurat de mulţimea împânzită care sporise pe nesimţite, umplând toată uliţa. în urma convoiului, veneau, ca nişte străji, alţi călăreţi în uniforme cenuşii; pe margini păşeau poliţiştii pedeştri, cu mâna pe sabie şi peste tot locul pândeau nenumăraţi agenţi, iscodind feţele oamenilor cu priviri pe care mama le cunoştea atât de bine.
Adio, tovarăşe, adio…
Începură să cânte, duios şi trist, două voci frumoase.
— Nu cântaţi! – strigă cineva.
— Nu se cuvine! Să tăcem, domnilor!
Strigătul răsună aspru şi impresionant. Cântecul de jale conteni; glasurile scăzură; nu se mai auzea decât tropăitul hotărât al paşilor pe caldarâm, umplând toată strada cu un vuiet uniiorm şi înăbuşit, care se ridica deasupra muiţimii, către cerul albastru, cutre-niurând văzduhul, ca ecoul celui dintâi tunet, vestind furtuna care este încă departe. Vântul rece se înteţea, aruncând cu vrăjmăşie în obrazul oamenilor praful şi gunoaiele de pe străzi, răvăşindu-le părul şi hainele, năvălind în ochi, izbindu-i în piept şi împle-tindu-se în picioarele lor…
Privind înmormântarea aceea fără popi şi fără cân-tări care să-ţi sfâşie inima, cercetând chipurile încruntate şi adâncite într-o profundă reculegere, mama îşi simţea sufletul înfiorat, în vreme ce gândul ei se rotea încet, îmbrăcându-i impresiile în cuvinte amare: „Puţini mai sunteţi, voi, ceştia, care aţi trecut de partea dreptăţii…”
Păşea cu capul plecat şi i se părea că aceea nu era înmormântarea lui Egor, ci că duceau la groapă altceva, ceva care era atât de aproape de sufletul ei, cu care se deprinsese de îndelungă vreme şi de care nu se mai putea lipsi. Se simţea stânjenită, îndurerată. In inima ei îşi făcea loc cu stăruinţă
un aspru şi tulburător simţământ de nepotrivire cu oamenii care-l petreceau pe Egor.
„Apăi fireşte, cugeta dânsa, Egqruşka nu credea în dumnezeu şi.nici ceilalţi nu cred…”
Dar nu voi să-şi ducă gândul până la capăt şi oftă, cercând astfel să-şi uşureze inima.
„Of, doamne, Jsuse Hristoase! Oare şi pe mine, tot aşa au să
mă înmormânteze?”
La cimitir, ocoliră îndelung pe cărările înguste dintre morminte, până când răzbiră, în sfârşit, într-un loc deschis, presărat cu nenumărate cruci mici şi albe. Mulţimea se grămădi tăcută lângă groapă şi acea tăcere sumbră a atâtor oameni adunaţi acolo, între morminte, era ca o prevestire de groază, sub puterea căreia mama îşi simţi inima zvâenind, iar apoi – încremenind în aşteptare. Vântul şuiera şi vâjâia
printre cruci, pe capacul sicriului tremurau jalnic florile strivite…
Poliţiştii rămăseseră la pândă, într-o aşteptare încordată, cu ochii aţintiţi la şeful lor.
19 _ M. Gorki – Mama.
Un tânăr cu faţa palidă, cu capul gol, cu părul lung, cu sprincenele negre, se urcă pe mormanul de ţarină de lingă
groapă. In aceeaşi clipă se auzi glasul răguşit al ofiţerului de poliţie:
— Domnilor…
— Tovarăşi! – începu cu voce puternică tânărul cu sprâncene negre.
