— Tot cu treaba asta se ocupă?
— Bineînţeles!
Nikolai plecă la birou; mama rămase îngândurată, cugetând la „cauza” pentru care atâţia oameni lucrau zi cu zi, cu o atât
de liniştită îndârjire. Şi, în faţa tor, se simţea ca Ia poalete unui munte, în vreme de noapte.
• Către amiază veni o doamnă înaltă şi zveltă, îmbrăcată
într-o rochie neagră. Ctnd Vlasova îi deschise uşa, doamna lăsă jos un geamantănaş galben şi, apu-cându-i cu grabă
mina, o întrebă:
— Eşti mama lui Pavel Mihailovici, nu-i aşa?
— Da! – răspunse mama, stingherită oarecum de înfăţişarea dichisită a noii sosite.
— Eşti tocmai cum mi-am închipuit. Mi-a scris fratele meu că
ai să locuieşti aici, la el! – spuse doamna, scoţându-şi pălăria în faţa oglinzii. Noi sintem vechi prieteni cu Pavel Mihailovici.
Mi-a vorbit mult despre dumneata.
Avea o voce puţin învăluită şi vorbea domol, dar mişcările îi erau iuţi şi hotărâte. Ochii mari, cenuşi; zâmbeau luminoşi cu sclipiri tinereşti, dar din colţurile lor începuseră a se resfira către tâmple mănunchiuri de dungi subţirele, iar deasupra urechilor, mici şuviţe încărunţite îşi revărsau lucirile argintii.
— Mi-e Soame! – spuse ea.
— Aş bea o caiea!
— Iţi pregătesc îndată! – răspunse mama şi, sco-ţând serviciul de cafea din dulap, o întrebă încetişor:
— Adevărat? Ţi-a vorbit Paşa despre mine?
— Mult…
Şi, scoţând un mic portţigaret de piele, aprinse o ţigară; apoi, plimbându-se prin odaie, întrebă:
— Eşti tare îngrijată de soarta lui?
Cu ochii aţintiţi asupra maşinii de spirt, urmărind pâlphrea albăstrie a flăcării sub ibricul de ca-tea, mama zâmbea. Sfiala, pe care o simţise la început în faţa acestei femei, se mistuise în adinculunei mari bucurii.
„Vra să zică le vorbeşte despre mine, dragul de el!” gândea ea şi, în acelaşi timp, îşi urina vorba:
— Nu mi-e uşor, se înţelege; înainte, mi-ar fi tost şi mai greu, dar acum ştiu că nu e singur…
Şi, privind-o drept în faţă, o întrebă:
— Cum te cheamă?
— Sofia!
Mama o cercetă cu luare aminte. Femeia era toată numai avânt, îndrăzneală şi energie.
Sorbindu-şi cu înghiţituri grăbite cafeaua, ea vorbea cu glas hotărât:
— Acum, lucrul cel mai de seamă este să nu stea prea mult în închisoare, să ajungă cât mai repede la* judecată! Şi apoi, îndată ce-i vor deporta, vom pune la cale evadarea lui Pavel, Mihailovici. Avem nevoie de el, aici.
Mama se uita neîncrezătoare la Soţia, în timp ce aceasta, negăsind unde să pună mucul de ţigară, îl vârî în cele din urmă în păinântul unui ghiveci da flori.
— Asta vatămă tlorile, – spuse mama iară să vrea.
— lartă-mă! – se scuză Soiia.
— Şi Nikolai îmi spune la fel.
— Şi, scoţând mucul din ghiveci, îl az-vârli pe iereastră.
Mama o privi stânjenită şi îngăimă vinovată:
— Ba eu trebuie să-ţi cer iertare! Am scăpat vorba aşa, fără
să mă gândesc. Că doar n-o să te-nvăţ eu pe dumneata.
— Şi de ce, adică, să nu mă înveţi, dacă sunt dezordonată? –
răspunse Sofia, ridicând din umeri.
— E gata cafeaua? Mulţumesc! Dar pentru ce numai o ceaşcă? Dumneata nu bei?