— Oricum! Are să plece noaptea…

— Noaptea e mai rău pe străzi, e lume mai puţină, supravegherea e mai mare, iar eî nu-i prea isteţ…

Egor râse răguşit.

— Pot să vin să te văd la spital? – îl întrebă mama.

El dădu din cap, tuşind. Liudmila o privi ţintă cu ochii ei întunecaţi şi o întrebă:

— Vrei să-l veghem pe rând? Da? Bine! Şi acum pleacă mai degrabă…

Luând-o de braţ cu blândeţe, dar autoritar, după ce trecură

pragul, îi spuse în şoaptă:

— Iartă-mă că te-am luat de lângă el, dar nu are voie să

vorbească… Eu tot mai sper., îşi strânse inimile urra într-alta,

degetele-i trosniră, iar pleoapele i se lăsară obosite peste ochi…

Tulburată de această mărturisire, mama abia în-găimă:

— De ce vorbeşti aşa?

— Fii cu ochii în patru să nu-ţi ia urma vreun agent! –

adaose femeia încet. Ridicând mâinile, îşi frecă apăsat tâmplele; buzele îi tremurau; faţa îi era mai blândă.

— Am eu grijă… – răspunse mama, nu fără oarecare mândrie.

Când ieşi din curte se opri o clipă, ca să-şi potrivească

broboada şi, în acelaşi timp, iscodi tot înconjurul cu priviri furişate. învăţase să-i deosebească aproape fără greş pe agenţi în mulţimea de pe stradă. Ii cunoştea îndată după

străduinţa pe care şi-o dădeau ca să pară că trec nepăsători, după încordarea crispată care se simţea în mişcările lor voit libere, după expresia de oboseală şi plictiseală pe care şi-o luau şi mai ales după ochii vădit neliniştiţi care împungeau parcă în toate părţile, cu sclipirea lor vinovată, laşă, veşnic la pân-dă, cu neputinţă de ascuns.

De data aceasta, nezărind nici un asemenea chip, o porni fără grabă pe stradă, iar după câţiva paşi, luă o trăsură, spunând birjarului s-o ducă în piaţă. Târgu-ind hainele, se tocmi crunt cu vânzătorii, suduindu-! pe beţivanul de bărbatu-său care, chipurile, nu era lună să nu-şi dea ţoalele pe băutură. Scornitura, aceasta, bineînţeles, i-a lăsat cu totul nepăsători pe vânzători, dar dânsei i-a plăcut grozav; într-adevăr, pe drum se gândise că poliţia, bănuind că Nikolai va căuta să-şi schimbe hainele, va trimite poate agenţi la piaţă…

Luându-şi aceleaşi măsuri de prevedere, mama s-a întors acasă la Egor, iar după aceea a trebuit să-l însoţească pe Nikolai până la marginea oraşului. Mergeau pe aceeaşi stradă, dânsa pe un trotuar, Nikolai pe celălalt. Mama era mulţumită, dar în acelaşi timp îi venea şi să râdă, văzându-l pe Nikolai cum mergea, cu capul în jos, împiedicându-se la tot pasul în poalele lungi ale paltonului cărămiziu şi îndreptându-şi mereu pălăria care-i cădea pe nas. La

marginea oraşului, pe o uliţă pustie le ieşi în cale Saşenka.

Mama îşi luă rămas bun de la Vesovşcikov, dând scurt din cap şi porni către casă.

„Iar Paşa stă la închisoare… şi Andriuşa aşijderea!” îşi spunea dânsa cu mâhuire.

Nikolai o întâmpină plin de îngrijorare:

— Ştii, Egor se simte tare rău. L-au dus la spital. Liudmila a iost pe aici şi te roagă să te duci pe la dânsa…

— La spital?

Îndreptându-şi ochelarii cu o mişcare nervoasă a mâinilor, Nikolai o ajută să-şi îmbrace jacheta şi apoi, strângându-i mâna în mâna lui caldă, uscată, adaose cu glas tremurat:

— Da, la spital. Ia şi pachetul acesta. L-aţi rostuit pe Vesovşcikov?

— Da, totul a mers bine…

— Am să vin şi eu să-l văd pe Egor…

Mama era ameţită de osteneală, iar neliniştea înfrigurată a lui Nikolai îi stârnise o apăsătoare presimţire a dramei ce avea să se întâmple.

„Moare!” îşi spunea dânsa şi gândul acesta întunecat i se înfipsese parcă în minte.

Dar când intră în camera de spital, mică, luminoasă şi curată, şi când îl văzu pe Egor în pat, sprijinit d? un morman de perne albe şi râzând răguşit, se linişti deodată. Rămase în prag zâmbind şi luând aminte la bolnavul care îl necăjea pe doctor:

— Un tratament medical e ca o reformă de durăia.

— Lasă prostiile, Egor! – îl întrerupse doctorul cu un glas subţirel, în care se simţea îngrijorarea.

— Or eu, fiind revoluţionar, sunt duşmanul reformelor.

Doctorul lăsă cu băgare de seamă mina lui Egor pe genunchi, se ridică de pe scaun şi, ciupindu-şi ingân-durat barba, pipăi cu degetele faţa umflată a bolnavului.

Alama îl cunoştea bine pe doctor; era unul dm tovarăşii cei mai apropiaţi ai. lui Nikolai şi-l chema Ivan Danilovici. Ea veni

lângă Egor, care, când o văzu, scoase limba. Doctorul se întoarse:

— A, Nilovna! Bună ziua! Ce-ai adus acolo?

— Cărţi, mi se pare.

— N-are voie să citească! – spuse doctorul.

— Vrea cu orice preţ să mă tâmpesc! – se lamenta Egor.

Respira greu; din piept îi ieşeau suspine giliite, şuierând hârâit; broboane de sudoare îi acopereau faţa; ridicându-şi anevoie manile grele, care nu mai voiau parcă să i se supună, îşi ştergea necontenit fruntea. Obrajii tumefiaţi îi înţepeniseră

într-o stranie imobilitate, strâmbându-i faţa lată, plină de bunătate; toate trăsăturile i se mistuiseră sub această mască

prevestitoare a morţii; şi, pe chipul umflat, numai ochii, înfundaţi adânc, priveau senini, cu un zâmbet de Îngăduinţă.

— Află, prea cinstită ştiinţă, c-ani obosit. Pot să mă culc? –

întrebă el.

— Nu se poate! – răspunse scurt doctorul.