Suspinând, mama îşi potrivi în jurul gâtului gulerul blufei care o strângea.
— Oii, măi calule! – mormăia căruţaşul, îndem-nându-şi calul din hăţuri. Era un om fără vârstă, cu picioarele strâmbe, cu ochii şterşi, cu păr puţin şi spălăcit. Păşea legănat a4ături de căruţă şi se vedea bine că-i era totuna încotro merge – la -
dreapta sau la stânga.
— Dii, calule! – îndemna el cu glas şters, păşind caraghios cu picioarele sfrâmbe, vuite în cizme grele, pline de glod uscat.
Mama se uită în jur:; câmpul era pustiu ca şi inima ei…
Clătinând abătut din cap, calul îşi înfunda greoi picioarele în stratul adânc de nisip, ce scrâşnea sub copite, înfierbântat de soare. Căruţa, hodorogită şi prost unsă, scârţâia din greu, lăsând în urmă o larmă de zgomote şi un nor de colb…
Nikolai Ivanovici locuia la marginea oraşului, pe o ulicioară
pustie, într-o căsuţă verde, lipită de o casă cu un cat, roasă
de vreme şi întunecată. în faţa căsuţei era o grădiniţă, împrejmuită de un gard de şipci, din care priveau zirnbitoare, către ferestrele celor trei odăi, câtev-a tufe de liliac, câţiva salcâmi şi un şir de plopi subţiratici, cu irunze argintii. In odăi era linişte şi curăţenie,* pe podea tremurau, mute, umbre dantelate, iar pe pereţi se înşirau rafturi ticsite de cărţi şi atârnau câteva portrete de oameni cu chipuri severe.
— Ai să te simţi bine aici? – o întrebă Nikolai, ducând-o într-o odaie mai mică, ale cărei ferestre dădeau – una în grădiniţă,.îar cealaltă în curtea aşternută cu un covor de iarbă. Ca şi în celelalte încăperi, pereţii erau căptuşiţi şi aci cu dulapuri şi rafturi pline de cărţi.
— Mai bine aş sta în bucătărie! – spuse dânsa.
— E curată şi luminoasă…
1 se păru că Nikolai se speriase. Iar când, la stăruinţele lui sfioase, ea se învoi să rămână în odaia aceea, faţa lui se însenină deodată.
Cele trei încăperi aveau ceva neobişnuit, aerul curat şi plăcut, dar fără vrere coborai glasul şi vorbeai mai domol, de teamă parcă să nu tulburi cumva liniştita îngândurare a oamenilor care te priveau aţintit din cadrele de pe pereţi.
— Florile ar trebui udate! – zise mama, pipăind pământul din ghivecele înşiruite pe fereastră.
— Da, da! – încuviinţă stăpânul.
— Ştii, îmi plac florile, dar n-am răgaz să le îngrijesc…
Uitându-se cu luare aminte la Nikolai, mama văzu că şi aici, în locuinţa lui atât de plăcută, el păşea tot aşa de încet, cu aceeaşi băgare de seamă, oarecum străin şi depărtat de tot ce-l înconjura. îşi apropia iii mult faţa de lucrul pe care-l privea, îşi potrivea ochelarii cu'degetele lui subţiri, îşi îngusta ochii şi-i aţintea cu o întrebare mută asupra obiectului care-i atrăsese atenţia. Uneori îl lua în mână, îl ridica în dreptul ochilor şi-l cerceta cu atâta încordare, încât părea că abia atunci, odată cu mama, intrase şi el întâia oară în încăperea aceasta şi că toate lucrurile erau şi pentru el, ca şi pentru dânsa, noi şi necunoscute. Văzându-l astfel, mama se simţi dintru început ca la dânsa acasă. Umbla după Nikolai şi lua aminte rostul fiecărui lucru, punând felurite întrebări despre rânduiala casei. El îi răspundea cu înfăţişa/ea vinovată a omului care îşi dă seama că rm-şi îndeplineşte toate treburile aşa cum s-ar cuveni, dar nu se pricepe să le facă mai bine.
După ce udă florile şi rândui frumos notele de pe pian, mama se uită la samovar şi spuse:
— Ar trebui curăţat:
Nikolai îşi trecu mâna pe metalul care-şi pierduse luciul, duse un deget la nas şi-l cercetă cu atenţie. Mama zâmbi înduioşată.
Seara, când se culcă şi îşi aminti de întâmplările de peste zi, ridică mirată capul de pe pernă şi se uită în jur. Întâia oară în viaţa ei se afla într-o casă străină şi totuşi lucrul acesta n-o stingherea defel. Se gândi cu grijă la Nikolai şi inima-i fu cuprinsă de dorinţa să facă tot, tot ce sta în puterea ei, ca să
rânduiască totul cât mai bine, să-i aducă în viaţă căldură şi duioşie. Era mişcată de stângăcia, de neîndemânarea lui caraghioasă, de faptul că era străin de cele mai obişnuite lucruri ale vieţii înconjurătoare şi de înţelepciunea şi curăţenia care-i străluceau în ochi. Apoi, gândul i se întoarse brusc la fecioru-său şi în faţa ei se desfăşură din nou priveliştea zilei de întâi Mai, înveşrnântată în sunete noi, înaripată de un nou înţeles. Până şi amarul acelei zile era, ca şi celelalte în-tâmplări ale ei, cu totul deosebit: n-o silea să-şi piece capul ca sub o grea şi asurzitoare lovitură de pumn, ci îi împungea inima cu mii de ace, stârnindu-i o 2U> mânie tăcută, care o făcea să-şi îndrepte cu dârzenie spinarea cocârjată.
„Copiii.noştri au pornit paşnic”, gândea mama, aţintindu-şi urechea la zgomotele vieţii de noapte a oraşului, cu care nu era deprinsă. Ele pătrundeau prin fereastra deschisă, îmbinându-se cu freamătul de frunze din grădiniţă; veneau în zbor de departe, obosite şi ofilite, şi se grămădeau istovite în cuprinsul încăperii.
A doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, curăţă samovarul, îl puse să fiarbă, pregăti de ceai şi rămase în bucătărie, aşteptând să se scoale Nikolai. După câtva timp îl auzi tuşind şi apoi se ivi şi el în prag, cu ochelarii într-o mână, iar cu cealaltă acoperindu-şi gâtul. Alama ii răspunse la bineţe şi luă samovarul să-l ducă în odaie, iar el începu să se spele, vărsând apa pe jos, scăpând din mâini săpunul, peria de dinţi, pufnind pe nas cu mare larmă şi stropindu-se de sus până jos.
La ceai, Nikolai îi spuse:
— Slujba mea, la administraţia judeţeană, e tare tristă: urmăresc cum se ruinează şi cum ajung în sapă de lemn ţăranii noştri…
Şi urmă cu un zâmbet oarecum vinovat: —-Oamenii se prăpădesc înainte de vreme, sleiţi de toarne. Copiii se nasc slăbănogi şi mor ca muştele toamna. Iar noi cunoaştem toate nenorocirile astea, le cunoaştem şi cauzele, studiem şi, pentru treaba asta, primim o leafă şi atâta tot; mai mult nu se face nimic.
— Dumneata ce eşti? Student? – îl întrebă dânsa.
— Nu, sunt învăţător. Tata e administrator la o uzină din Viatka, iar eu m-am făcut învăţător. La ţară fiind, m-am apucat să le împart mujicilor cărţ; şi, din pricina asta, am fost închis. După ce am ieşit din închisoare, am intrat vânzător la o librărie, dar n-am fost prevăzător şi iar am nimerit la închisoare. Pe urmă m-au deportat la Arhanghelsk. Acolo am avut de furcă cu guvernatorul şi m-au trimis tocmai într-un cătun de pe ţărmul Mării Albe, unde m-au ţinut cinci ani.
Vorba lui sfătoasă suna molcom în camera luminoasă, scăldată de soare. Mama auzise multe întâm-plări asemănătoare, dar niciodată nu înţelesese cum se face că
oamenii aceştia le povesteau cu atâta linişte, de parcă ar îi fost vorba de nişte lucruri de neînlăturat.
— Astăzi vine soră-mea, – o vesti el.
— B măritată?
— Nu, e văduvă. Bărbatu-său a fost surghiunit în Siberia, dar a evadat şi a fugit în străinătate, unde a şi murit acum doi am, de oftică…
— E mai tânără ca dumneata?
— E mai mare cu şase ani. îi sunt tare îndatorat. S-o auzi cum cântă! Pianul e al ei… De altfel ale ei sunt mai toate lucrurile din casă; cărţile însă sunt ale mele…
— Şi unde locuieşte?
— Pretutindeni F – răspunse el zâmbind.
— Oriunde e nevoie de un om de curaj, acolo o găseşti!
