— Cine-i? – întrebă un glas din odaie.

— Din partea lui Egor Ivanovici! – răspunse mama încet.

— Vă roagă să veniţi până la el.

— Vin îndată! – primi mama răspuns prin uşa închisă.

Aşteptă puţin şi bătu din nou. De data asta uşa se deschise şi în prag se ivi o femeie înaltă, cu ochelari. Netezindu-şi mâneca mototolită a bluzei, ea întrebă cu o voce aspră:

— Ce doreşti dumneata?

— M-a trimis Egor Ivanovici…

— Aha!… Să mergem! O, dar te cunosc! – zise • femeia.

— Bună seara! E aşa de întuneric aici…

Mama se uită la ea şi-şi aduse aminte că o văzuse de câteva ori la Nikolai. „Toţi sunt de-ai noştri!” se gândi dânsa. Femeia o pofti să treacă înainte şi, păşind în urma mamei, o întrebă:

— Se simte rău?

— Da, stă culcat. Te-a rugat să aduci ceva de mâncare…

— Ei, parcă trebuie să mă roage…

Când intrară în odaie, Egor le întâmpină cu glasul său hârâit:

— Eu îmi îndrept paşii către strămoşii noştri cei din veac, dragul meu. Cât despre bărbatul acesta, află, Liudmila Vasilievna, că şi-aângăduit să plece de la închisoare fără voia direcţiei. închipuieşte-ţi ce neobrăzare! Aşa fiind, dă-i mai întâi ceva de mâncare, iar după aceea, găseşte-i un ascunziş.

Femeia dădu din cap şi, privind cu îngrijorare faţa bolnavului, răspunse cu glas aspru:

— Egor, trebuia să trimiţi după mine îndată ce-au venit dumnealor! Şi văd că nu ţi-ai luat doctoria în două rânduri.

Ce-i neglijenţa asta? Hai cu mine, tovarăşe! Dintr-o clipă-n alta trebuie să sosească cei de la spital ca să-l ia pe Egor.

— Vra să zică, tot trebuie să mă duc la spital? – întrebă

Egor.

— Dar am să rămân şi eu cu dumneata.

— Şi acolo? O, doamne!

— Lasă prostiile…

În timp ce vorbea, femeia îndreptase pătura pe pieptul bolnavului, îl privise cu luare aminte pe Nikolai şi măsurase din ochi doctoria din sticluţă. Avea un glas liniştit şi coborât, mişcări domoale, line, chipul palid şi sprâncenele îmbinate la rădăcina nasului. Mamei nu-i plăcu înfăţişarea ei; părea că

vrea să-i ţină pe toţi ceilalţi departe de dânsa, iar în ochi nu avea nici o sclipire, nici o urmă de zâmbet. Când vorbea, parcă poruncea.

— Să mergem, – urmă ea.

— Eu am să mă întorc îndată. Dumneata dă-i lui Egor o lingură din doctoria asta şi nu-l mai lăsa să vorbească…

Apoi ieşi, însoţită de Nikolai.

— Ce femeie de treabă! – zise Egor, suspinând. Aă femeie…

N-ar fi rău să rânduim lucrurile aşa, încât să rămâi pe lingă

dânsa, pentru că se oboseşte peste măsură…

— Nu mai vorbi! Ia mai bine doctoria!… – îl rugă cu blândeţe mama.

După ce înghiţi doctoria, Egor urmă, cu un ochi pe jumătate închis:

— Fie c-am să vorbesc, fie că nu, tot am să mor…

Cu celălalt ochi privea chipul mamei, în timp ce buzele i se destindeau încet într-un zâmbet. Mama îşi lăsă capul în jos; o milă sfâşietoare îi umplu ochit de lacrimi.

— Nu-i nimic, e cât se poate de firesc… Plăcerea de a trăi trage după sine îndatorirea de a muri…

Alama îi puse mina pe cap şi îl îndemnă din nou, încet:

— Nu vrei să taci puţin, nu…?

Bolnavul închise ochii, ascultându-şi parcă horcăitul din piept şi urmă cu îndărătnicie:

— N-are nici un rost să tac, măicuţă! Cu ce am să mă aleg, dacă n-am să vorbesc? Am să-mi prelungesc agonia cu câteva secunde; în schimb am să pierd plăcerea de a sta de vorbă cu un om de inimă. Cred că pe lumea cealaltă nu sunt oameni atât de buni ca pe lumea asta…

Mama îl întrerupse cu îngrijorare:

— Ia seama, are să vină cucoana aceea şi are să mă certe, că te-am lăsat să vorbeşti…

— Nu e cucoană, e o revoluţionară, o tovarăşă, un suflet minunat! C-o să te certe, să n-ai nici o îndoială! O să te certe neapărat! Pe toţi ne ceartă în-tr-una…

Şi, vorbind domol, de-abi'a mfşcând din buze, începu să

istorisească viaţa vecinei lui. Ochii îi zâmbeau; mama îşi dădu seama că Egor o necăjea înadins şi, pnvindu-i faţa asudată şi învineţită, îşi zise plină de nelinişte: „E pe moarte.”

Liudmila se întoarse şi, închizând cu grijă uşa, îi spuse niamei:

— Prietenul dumitale trebuie să se deghizeze şi să plece cât mai repede de aici. Trebuie să te duci să-i cauţi nişte haine, Pelagheia Nilovna, şi să i le aduci încoace. Păcat că nu-i aici Sofia, ea se pricepe să ascundă oamenii, e specialitatea ei.

— Vine mâine! – o înştiinţa Vlasova, punându-şi broboada pe umeri.

Când i se dădea câte o însărcinare, era stăpânită de dorinţa puternică de a o îndeplini cât mai degrabă şi cât mai bine şi nu se mai gândea decât la ceea ce avea de făcut. De aceea şi acum, lăsând sprâncenele în jos, 'ntrebă preocupată:

— Cum crezi c-ar trebui să se îmbrace?