— Dacă ai putea să afli de la Pavel, când ţi s-o îngădui să-l vezi, adresa ţăranilor acelora care ceruseră să le tipărim o gazetă…
— îi cunosc! – strigă ea bucuroasă.
— Am să-i găsesc şi am să fac tot ce-mi veţi spune. Cine m-ar putea bănui că duc lucruri oprite. Slavă domnului, am dus de atâtea ori la fabrică!
Deodată simţi dorinţa de a porni la drum, de a cutreiera sate, de a străbate păduri; cu traista pe umăr, cu băţul în mână.
— Te rog, tăicuţule, să laşi în seama mea treaba asta, te rog din suflet! – grăi ea.
— Am să mă duc peste tot, prin toate guberniile; am să aflu toate căile! Vara şi iarna, până la moarte, ca o pribeagă am să
umblu, şi ce, nu-i o ursită bună pentru mine?
Când se văzu în închipuire pribegind fără adăpost şi cerând de pomană, în numele lui Hristos, pe la ferestrele căsuţelor de prin sate, o cuprinse tristeţea.
— Nikolai îi luă cu grijă mina şi i-o mângâie cu mina lui caldă. Apoi se uită la ceas şi spuse:
— Despre asta o să mai ^orbim noi!
— Om drag şi bun! – zise mama.
— Gândeşte-te, copiii noştri, frânturile cele mai scumpe din inima noastră, îşi dăruiesc libertatea şi viaţa, se jertfesc, fără
să le pese de viaţa lor – iar eu, mama, ce pot să fac?
Nikolai păli şi, privind-o cu duioşie, spuse îngândurat:
— Ştii, pentru întâia oară îmi este dat să aud asemenea vorbe…
— Ce ştiu eu să spun? – urmă dânsa, clătinând din cap cu mâhnire şi desfăcând niâinile înlături, într-o mişcare de neputinţă.
— Dacă aş putea să arăt în cuvinte tot ce simte inima mea de mamă…
Se ridică, împinsă de o putere care creştea în ea şi-i stârnea în minte o ameţitoare năvală de vorbe pline de mânie şi obidă:
— Mulţi ar plânge… Ar plânge chiar şi cei răi, cei fără de ruşine…
Nikolai se sculă şi se uită din nou la ceas:
— Prin urmare ne-am înţeles: te muţi în oraş, la mine?
Ea încuviinţă din cap, fără cuvânt
— Când? Ar fi bine cât mai repede! – o rugă el şi adaose cu blândeţe:
— Am să fiu îngrijorat în privinţa dumitale, crede-mă!
Ea îl privi mirată. De ce-i purta atâta grijă omul acesta?
Stătea în faţa ei şi zâmbea cu capul plecat, puţin adus din spate, miop, îmbrăcat într-un surtuc negru, şi tot ce avea pe el parcă n-ar fi fost îmbrăcămintea lui…
— Bani ai? – o întrebă el, plecându-şi privirea.
— Nu!
Scoase cu grabă portofelul din buzunar, îl deschise şi i-l întinse:
— Te rog, ia…
Mama zâmbi fără să vrea şi, clătinând din cap, spuse:
— Acum toate sunt altfel! Nici banii n-au preţ! Lumea se prăpădeşte după ei, îşi vinde sufletul pentru ei, iar pentru voi sunt o nimica toată! S-ar zice că numai de hatârul celorlalţi îi ţineţi şi voi…
Nikolai râse încet:
— Banul e un lucru tare plicticos şi neplăcut! Te simţi deopotrivă de prost şi când îl iei şi când îl dai.
Ii luă mâna, o strânse tare şi o rugă încă o dată:
— Aşadar, vii cât mai repede! Şi plecă liniştit, ca de obicei.
După ce îl petrecu, mama se gândi: „Un om atât de bun şi, uite, nu mi-a spus nici o vorbă de compătimire…”
Şi nu putea să-şi dea seama dacă lucrul acesta o supăra, ori o uimea numai.
Patru zile după vizita lui Nikolai, mama se pregăti de plecare. Când căruţa în care îşi încărcase cele două lăzi ieşi din cartier şi apucă pe câmp, mama. îşi întoarse ochii înapoi şi, în clipa aceea, avu simţămintu! că părăsea pentru totdeauna locul în care se scursese dâră întunecată şi apăsătoare a vieţii sale şi unde începuse, în vremea -din urmă, o viaţă nouă, plină de noi dureri şi de noi bucurii ce-i înghiţeau cu repeziciune zilele.
Fabrica se întindea pe peticul acela de pămârit, înnegrit de funingine, ca un enorm păiari'jen roşu-întunecat, înălţându-şi hornurile către cer. în jurul e; se înghesuiau căsuţele muncitorilor. Scunde, cenuşii, strâns îngrămădite pe malul mlaştinii, ele se uitau jalnic una la alta prin ferestrele lor mici şi întunecate, în nujtecul lor se înălţa biserica; era o zidire roşie-negncioasă ca şi fabrica, dar clopotniţa nu ajungea la înălţimea hornurilor fabricii.
