Privea uimită desenele cu fluturi şi spunea:

— Câtă frumuseţe, Nikolai Ivanovici! Şi toată frumuseţea aceasta, care-ţi încântă sufletul, este împrăştiată peste tot locul. Numai că pentru noi, ea e ca şi lăcătuită: pluteşte în preajma noastră, dar n-o putem vedea. Oamenii se zbat, dar nu cunosc nimic, nu se pot bucura nici măcar de o fârâmădin toată frumuseţea lumii, pentru că nu le arde de asta şi nici răgaz nu au. Cită bucurie ar fi în sufletul lor, dacă ar şti ce bogat e pământul şi câte minunăţii sunt în lume! Toate sunt hărăzite tuturor şi fiecare e îndreptăţit să se înfrupte din toate, nu-i aşa?

— Aşa este! – răspundea Nikolai zâmbind. Şi-i aflucea alte cărţi ilustrate.

Adesea, seara, primeau musafiri. Venea Alexei Vasilievici, un bărbat falnic cu faţa palidă şi cu barba neagră, grav, tăcut; Roman Petrovici, un om cu capul rotund, cu obrazul plin de coşuri, care scotea mereu din buze un fel de sunet de compătimire – tţ-tţ-tţ; l-van Danilovici, mărunţel şi slăbuţ, iute, cu o bărbuţă a.scutita, cu glas piţigăiat, gălăgios şi înţepător la vorbă; Egor, care glumea necontenit pe seama sa, pe a tovarăşilor şi a bolii sale care înainta mereu. Veneau şi oaspeţi din alte oraşe mai depărtate. Nikolai vorbea cu ei îndelung, totdeauna sfă-igs, totdeauna despre acelaşi subiect

– muncitorii din toată lumea. Discutau, se înflăcărau, dădeau din mâini. şi beau nenumărate pahare de ceai. în larma discuţiilor, Nikolai scria uneori câte o proclamaţie, pe care, după ce o citea tovarăşilor săi, ei o copiau îndată cu litere de

tipar; mama aduna cu grijă ciornele rupte în bucăţi şi le băga în foc.

În vreme ce le servea ceaiul, mama se minuna de înflăcărarea cu care vorbeau despre traiul şi soarta muncitorilor, despre felul cum trebuie să lucreze ca să

semene mai cu folos intre ei ideea de dreptate şi să le ridice moralul. Adesea se mâniau, nu se înţelegeau, se dondăneau, se învinovăţeau unul pe altul, se supărau, pentru ca după

aceea să înceapă iarăşi a discuta.

Mama simţea că ea cunoaşte viaţa muncitorilor mai bine decât oamenii aceştia şi i se părea că vede, mai limpede decât ei, cât de uriaşă era sarcina pe care o luaseră asupra lor; din pricina aceasta se uita la ei cu acea mâhnită îngăduinţă, cu care un om în toată firea se uită la nişte copii ce se joacă de-a tata şi de-a mama, fără să piiceapă adâncul înţeles omenesc al acestei legături. Şi fără să vrea, mama punea în cumpănă

discuţiile lor, cu cele pe care le aveau odinioară Pavel şi Andrei şi vedea deosebirea de care la început nu-şi dăduse seama. Uneori i se părea că oamenii aceştia strigau mai tare decât se striga în odăiţa lor din cartier şi îşi spunea: „Strigă

mai tare, pentru că ştiu mai multe.”

Mai târziu însă, observase în nenumărate rânduri că

oamenii aceştia căutau parcă înadins să se aţâţe şi că se înfierbântau numai de ochii lumii; s-ar fi zis că fiecare voia să

araie tovarăşilor săi că el preţuia şi iubea adevărul mai mult decât ceilalţi, iar aceştia-se supărau şi căutau la rândul lor să

arate că, dimpotrivă., ei puneau mai mult preţ pe adevăr şi atunci se înringeau între ei.derbateri aspre şi violente.

Fiecare căuta să se ridice deasupra celorlalţi şi aceasta o întrista adine pe mama. înalt.înd neliniştită sprinceana şi cuprinzându-i într-o privire de implorare îşi spunea: „Au uitat cu totul de Paşa şi de toţi ceilalţi…” Ascultând totdeauna cu încordare aceste dezbateri, pe care bineînţeles că nu le pricepea pe de-a-ntregul, se străduia să pătrundă

srmţământul din care izvorau cuvintele rostite şi îşi dădea seama că la ei, în cartierul muncitoresc, cinci oamenii

vorbeau despre bine, îl priveau ca atare, în întregimea lui, pe când aici toiul era bucâtâţit, făriniiţat; acolo oamenii simţeau mai adânc, mai puternic; aici, în aceste discuţii amănunţite, prea se despica firul în patra. Aici se vorbea mai mult despre nimicirea formelor vechi, acolo gân-dul zbura mai mult către viitor. Din toate aceste pricini, discuţiile lui Pavel cu Andrei erau mai aproape de sufletul ei şi le înţelegea mai bine…

Tn acelaşi timp, marna băgă de seamă încă un lucru: când venea vreun muncitor, Nikolai se arăta foarte prietenos, chipul lui lua o înfăţişare mieroasă şi vorbea altfel decât îi era obiceiul – dacă nu chiar din topor, în orice caz mai.puţin grijuliu în alegerea cuvintelor.

,Se sileşte sa fie mai pe înţelesul lor!” îşi spunea mama în gând, Dar gândul acesta n-o mulţumea şi vedea că şi musafirul se simţea cam Vfânjenit, ca şi cum o tainică

oprelişte lăuntrică l-ar fi împiedicat să vorbească slobod şi uşor, cum vorbea cu dânsa, o femeie simplă, într-o zi, după ce Nikolai plecă, mama îl întreba pe un flăcău:

— De ce te ruşinezi aşa? Că doar nu eşti -un şcolar la examen…

Tânărul zâmbi larg;

Mi

— Şi racul se face mai stacojiu când iese din lumea lui…

Oricum, dânsul nu-i de-ai noştri…

Uneori venea şi Saşenka, dar niciodată nu stătea mult, totdeauna era copleşită de treburi, nu râdea deloc, iar la plecare o întreba de fiecare dată:

— Ce mai face Pavel Mihailovici, e sănătos?

— Slavă domnului! – răspundea mama.

— E sănătos, voios!

— Spune-i salutari din partea mea! – o ruga fata, plecând grăbită.

Câteodată mama i se tânguia că prea îl tin mult pe Pavel şi că nu se hotărăşte odată termenul de judecată. Saşenka se încrunta, dar nu răspundea; numai degetele prindeau să i se mişte frământate.

Nilovna ar fi vrut să-i spună din toată inima: „Dragă, draga mea, ştiu că-l iubeşti…” Dar nu îndrăznea. Faţa încruntată a fetei, buzele strânse, vorba ei îngândurată şi stăpânită

respingeau parcă dinainte orice pornire de duioşie. Oftând, mama strângea tăcută mâna pe care i-o întindea fata, gândind în sinea sa: „Sărmana de tine…”

Tntr-o zi veni şi Nataşa. Când dădu cu ochii de mama se bucură mult şi începu s-o sărute; după aceea îi spuse deodată, printre altele, cu glas potolit:

— Ştii, mi-a murit mama, a murit biata mea măicuţă.

Scutură din cap, îşi şterse ochii cu o mişcare iute a mâinii şi adaose:

— Tare-mi pare rău de dânsa! N-avea nici cincizeci de ani; ar fi putut să mai trăiască mult. Dar dacă stai şi te gândeşti, poate că-i mai bine c-a murit; pentru dânsa moartea-i mai uşoară decât viaţa pe care a dus-o. Totdeauna singură, străină între toţi ai casei, pentru că nimeni n-avea nevoie de ea, era veşnic înfricoşată de ţipetele tatii… Ce viaţă mai era aceea? Trăieşti când aştepţi ca ziua de mâine să-ţi aducă ceva bun; dar dânsa ce putea să aştepte decât necazuri şi suferinţe!

— Adevărat, Nataşa! – încuviinţă mama, după ce stătu puţin pe gânduri.

— Aşa-i, omul trăieşte, fiindcă aşteaptă ca viaţa să-i aducă

ceva bun; dar dacă nu ţi-a mai rămas nimic de aşteptat, ce viaţă mai e aceea?

— Mângâind cu drag mâna fetei, o întrebă:

— Şi acum ai rămas singură pe lume?

— Singură! – răspunse încet Nataşa. Mama tăcu un timp, apoi o încuraja zâmbind:

— Nu-i nimic! Un suflet bun nu-i niciodată singur, totdeauna se găsesc oameni de inimă care să se adune în jurul lui…

VIII.

Nataşa găsi un loc de învăţătoare la o şcoală de pe lângă o fabrică de ţesătorie din judeţ, iar Nilovna luă asupra-şi grija

să-i ducă broşuri, cărţi şi manifeste.

Aceasta era acum îndeletnicirea ei de căpetenie. In fiecare lună pornea prin gubernie, cutreierând satele şi târgurile cu sacul la spinare sau cu un geamantan în mină, travestită