Vocea i se irânse. Tăcu. Cu feţele întunecate tăceau şi ceilalţi, sub puterea acestei noi şi uriaşe chemări, de care acum însă nu se mai temeau. Ridicând braţul şi scuturând pumnul, Sizov urmă:
— Vorbesc ca un bătrân ce sunt; voi mă cunoaşteţi! De treizeci şi nouă de ani lucrez la iabrică şi am cincizeci şi trei de ani vârstă. Pe nepotu-jiieu, ut* băiat cu inima curată, cuminte şi deştept, l-au luat iarăşi astăzi. A mers şi el în frunte, alături de Vlasov, lângă steag…
Dând din mână, într-o mişcare de adâncă amărăciune, se ghemui şi, luând-o de braţ pe mama, adaose:
— Femeia aceasta a grăit adevărul. Copiii noştri vor să
trăiască o viaţă de muncă demnă, cinstită, o viaţă înţeleaptă, o viaţă de omenie, iar noi, noi ce am făcut? I-arn părăsit; am plecat şi i-am lăsat singuri… Asta am făcut! Haidem, Nilovna…!
— Dragii mei! – spuse dânsa, privindu-i pe fiecare în parte cu ochi înlăcrimaţi.
— Viaţa este a copiilor noştri, al lor este pământul!…
— Să mergem, Nilovna! Ia şi băţul! – îi.spuse Sizov, dându-i frântura ruptă din prăjina steagului.
Toţi se uitau la mama, cu ochi mâhniţi, plini de respect; un murmur de caldă compătimire şi înţelegere-o petrecu din urmă. Tăcut, Sizov îi deschidea drum cu mina, oamenii se dădeau ia o parte în tăcere şi, minaţi de o putere nedesluşită, care-i îndemna s-o urmeze, porneau fără grabă după dânsa, schimbând când şl când între ei cite un cuvânt scurt, cu jumătate glas.
Când ajunse în poarta casei, mama se întoarse către cei ce o însoţeau şi, sprijinindu-se în frântura de steag, se înclină
adânc şi le spuse încet, cu recunoştinţă:
— Vă mulţumesc…
Şi, venindu-i iarăşi în minte gândul de adineauri, gândul acela nou pe care îl plămădise, credea dânsa, inima ei, uiri.ă: 2ttr>
— Domnul nostru Isus Hristos n-ar ii fost pe lume dacă
oamenii nu ar fi murit, iertfindu-se Intru slava lui!
Mu Uimea o privea în tăcere.
Mama se înclină încă o dată şi intră în casă, iar Sizov, plecând capul în prag, păşi după dânsa.
Oamenii mai zăboviră o vreme în faţa porţii, schim-bând câte o vorbă.
Apoi se împrăştiară unul câte unul, încet, fără grabă.
PARTBA A DOUA.
Mama şi-a trecut restul zilei într-o negură de învălmăşite şi tulburi aduceri aminte, într-o toropeală grea, care pusese stăpirnre pe sufletul şi pe trupul ei sleit de puteri. Ca o pată
cenuşie îi juca înaintea ochilor micul ofiţeraş; într-o revărsare de lumină i se înfăţişa chipul ca de bronz al lui Pavel şi îi zâmbeau ochii lui Andrei.
Se plimba prin odaie, se aşeza la fereastră, se uita în stradă
şi iarăşi se plimba prin odaie cu sprinceana ridicată, tresărind, privind mereu în jur şi căutând ceva, fără nici un gând lămurit. Bău apă, dar nu izbuti să-şi astâmpere setea şi
nici să stingă durerea amară şi obida care-i ardeau sufletul, mocnind fără încetare în pieptu-i chinuit. Ziua aceea i se arăta frântă în două: începutul ei fusese îmbelşugat; apoi, deodată, totul se năruise şi un gol imens se deschisese înaintea ei, iar în minte îi stăruia, nedumerită, o întrebare:,Şi acum? Ce va fi acum?”
După o vreme veni Korsunova. Dădea din mâini, striga, plângea şi se minuna, bătea din picioare, propunea şi făgăduia ceva, ameninţa pe cineva. Dar toate acestea n-o mişcau deloc pe mama.
— Aha! – îi suna în ureche vocea ascuţită a Măriei.
— Au izbutit totuşi să pună poporul în mişcare. Toată
fabrica s-a ridicat!
— Da, da! – răspundea mama încet, dând din cap; dar ochii ei priveau aţintiţi, nemişcaţi, către întâmplările care acum erau undeva, în trecut şi se depărtau necontenit de dânsa, odată cu Andrei şi Pavel. Nu putea să plângă, inima i se strânsese, secătuită; buzele îi erau uscate; aşişderea şi gura.
Mâi-nile îi tremurau; fiori mărunţi îi treceau prin spate.
Seara veniră jandarmii. Mama îi primi fără mirare şi fără
teamă. Ei intrară cu larmă şi cu un aer de veselie şi mulţumire. Ofiţerul cu faţa gălbejită îi spuse rânjind:
— Ei, ce mai faci? Asta e a treia întâlnire, nu-i aşa?
Mama tăcea, trecându-şi când şi când limba uscată pe buze.
Ofiţerul îi vorbi îndelung, cu un aer povă-ţuitor; se vedea că
avea chef de vorbă, dar vorbele lui n-o atingeau, n-o tulburau; le asculta fără să ie audă. Numai când îi spuse: „Tu singură eşti vinovată, maică, fiindcă n-ai ştiut să-ţi înveţi feciorul să-l respecte pe dumnezeu şi pe ţar…” ea răspunse înăbuşit, stând lingă uşă, fără să-l privească:
— Copiii sunt judecătorii noştri. Şi ne vor osândi de bună
seamă pentru că i-am părăsit pe drumul acesta.
— Ce spui? – strigă ofiţerul.
