când în călugăriţă, când în negusto-reasă de dantelă şi pânză

de casă, când în ţărancă înstărită, când ca o femeie cucernică

ce umblă plină de osârdie pe la lăcaşurile de închinăciune. în tren, pe vapor, la hoteluri şi hanuri, mama avea pretutindeni aceeaşi înfăţişare simplă şi liniştită, intra în vorbă cu oameni, pe care nu-i cunoştea şi nu se temea să atragă asupră-şi atenţia lor prin graiul ei blajin şi sfătos şi prin purtarea ei de femeie care a umblat mult prin lume şi a văzut multe în viaţa ei.

Ii plăcea să stea de vorbă cu oamenii, să asculte istorisiri din viaţa lor, să le cunoască necazurile şi nedumeririle. Şi îi tresaltă inima de bucurie, de câte ori îl găsea pe vreunul frământat de o grea nemulţumire, nemulţumirea aceea în care omul răzvrătindu-se împotriva loviturilor soarţei, caută

totodată cu încordare să alte răspuns laântrebările ce şi-au croit drum-In mintea lui. In faţa ei se desfăşura tot mai larg şi mai bogat tabloul vieţii 'omeneşti – frământată, plină de zbuciumul necurmatei lupte pentru pâine. Pretutindeni vedea desfăşurându-se cinic pornirea făţişa do a-l înşela pe om, de a-l jefui, de a stoarce din el cit mai mult folos pentru sine, de a-i suge sângele. Acum îşi dădea bine seama că pe pământ erau de toate, pentru toţi oamenii şi totuşi poporul trăia în mizerie, veşnic înfometat, în mijlocul unor bogăţii fără de sJârşit. In târguri şi oraşe se înălţau biserici pline cu podoabe de argint şi de aur, de care dumnezeu nu avea nevoie, iar pe treptele aceloraşi biserici tremurau cerşetorii, aşteptând în zadar să li se lepede în palmă un bănuţ de aramă. Văzuse şi înainte lucrurile acestea – bisericile bogate, odăjdiile împodobite cu aur ale popilor, iar alături poporul sărac, locuind în cocioabe şi îmbrăcat în zdrenţe ruşinoase, – dar atunci i se păruse că aşa era firesc. Acum însă nu mai putea să se împace cu toate acestea şi le socotea drept o ocară faţă

de cei săraci, cărora, ştia ea bine, biserica le este mai aproape de suflet şi mai trebuincioasă decât celor bogaţi.

Din tablourile care-l înfăţişau pe Isus, din povestea vieţii lui, cunoştea că el a fost prietenul săracilor, că se purta în veşminte simple, pe când în bisericile în care sărăcimea venea să caute mângâiere, ea îl vedea pe Isus ferecat cu neruşinare în aur şi în mătase care foşnea a silă, la vederea sărăcimii şi, fără să vrea, îi veneau în minte cuvintele lui Râbin: „Ne-au înşelat până şi-n cele dumnezeieşti.” Nici nu-şi dădea seama că de la o vreme se ruga tot mai rar, dar se gândea tot mai des la Isus şi la acei oameni care, fără a-i pomeni numele, ca şi când nici n-ar fi ştiut de existenţa lui, trăiau totuşi – aşa i se părea ei – după învăţătura sa, şi socoteau ca şi dân-sul că

pământul este împărăţia celor săraci, drept care voiau să

împartă deopotrivă între toţi oamenii, bogăţiile pământeşti.

Qândul acesta o stăpânea demult şi acum se adâncea şi cuprindea tot ce văzuse şi tot ce auzise, crescând în chip de rugă luminoasă, care îşi revărsa lumina-i lină peste tot întunericul din lume, peste toată viaţa şi peste toţi oamenii.

Şi i se părea că însuşi Hristos, faţă de care păstrase întotdeauna un nedesluşit simţământ de iubire – un simţământ încâl-cit, în care teama se împletea strâns cu speranţa, şi încântarea cu tristeţea – însuşi Hristos îi era acum mai aproape de suflet şi i se arăta altfel decât până

atunci, mai sus şi mai în văzul ei, mai fericit şi mai înseninat la chip, ca şi cum ar fi înviat aievea pentru triumful vieţii, purificat şi reînsufleţit de sângele fierbinte pe care oamenii îl vărsan din belşug în numele lui, ferindu-se însă să rostească

numele acestui nefericit prieten al lor. Şi totdeauna se întorcea din călătoriile ei bucuroasă şi tulburată de cele văzute.şi auzite pe drum, voioasă şi mulţumită de treaba pe care o împlinise.

— Ce bine e să călătoreşti peste tot şi să vezi atî-tea! – îi spunea seara lui Nikolai. – începi să te dumireşti cum e întocmită viaţa. Poporul e îmbnncit şi azvârlit Ia marginea ei; şi, zbătâudu-se din greu în umilinţa sa, vrând nevrând,

începe să se întrebe: „Pentru ce? Pentru ce mă alungă?

Pentru ce flă-mânzesc, când pe pământ sunt de toate? Pentru ce trăiesc în întuneric şi neştiinţă, când e atâta ştiinţă în lume? Unde este dumnezeu cel milostiv, pentru care nu există bogaţi şi săraci, ci numai fii deopotrivă de iubiţi?”

Poporul începe să se ridice încetul cu încetul împotriva vieţii pe care o duce, căci simte că nedreptatea îl va strivi cu totul, dacă nu se va îngriji el însuşi de soarta sa!

Simţea tot mai des o nestăvilită dorinţă de a vorbi oamenilor despre nedreptatea vieţii şi uneori abia de piitea să şi-o înăbuşe.

De câte ori o găsea privind ilustraţiile din cărţi, Nikolai îi povestea zâmbind câte ceva p-lin de frumuseţe. Uimită de îndrăzneţele gânduri de viitor ale omului, dânsa îl întreba neîncrezătoare:

— Ar fi oare cu putinţă?

El o privea peste ochelari, cu ochii săi blajini şi îşi depăna mai departe poveştile despre viitor, cu stăruinţă şi cu nezdruncinată încredere în adevărul prevestirilor sale.

— Dorinţele omului sânl fără margini, puterea iui e nesecată! Şi totuşi, omenirea păşeşte încă prea încet pe drumul înavuţirii spirituale, fiindcă astăzi fiecare, dorind să

se elibereze pe sine şi să nu mai atârne de alţii, este nevoit să

adune bani în loc de cunoştinţe.

Dar când oamenii vor ucide în ei lăcomia, când vor reuşi să

se sloboadă din lanţurile acestei munci de robi…

Mama nu desluşea tot tâlcul spuselor lui, dar se pătrundea tot mai adine de acel simţământ de netulburată încredere în viitor, care-l însufleţea.

— Pe pământ sunt prea puţini oameni liberi, asta-i nenorocirea! – spunea el.

Lucrul acesta îl înţelegea şi mama; dânsa cunoştea oameni care izbutiseră să se libereze de ură şi lăcomie, şi îşi dădea seama că, dacă ar fi fost mai mulţi de aceştia, atunci viaţa care se înfăţişa atât de întunecată şi înfricoşătoare, ar fi mai prietenoasă şi mai simplă, mai bună şi mai luminoasă.

— Uneori omul, fără să vrea, trebuie să fie crud, – spunea Nikolai cu mâhnire.

Mama încuviinţa dând din cap şi îşi amintea ceea ce-i spusese altădată hohohtl.

IX într-o zj Nikolai, care venea totdeauna devreme, se întoarse de la slujbă mult mai târziu ca de obicei şi, fără să se dezbrace, spuse repede, freeându-şi tulburat mâinile:

— Ştii, Nilovna, astăzi a evadat din închisoare unul din tovarăşii noştri. N-am putut să aflu însă cine anume…

Cum stătea în picioare, mama se clătină cuprinsă de tulburare şi, lăsându-se pe un scaun, abia îngăimă cu glas stins:

— Poate-i Paşa?

— Poate! – răspunse Nikolai, ridicând din umeri.

— Trebuie să-l ajutăm să se pună la adăpost, dar cum?

Unde să-l găsim? Până la ceasul acesta am umblat pe străzi, gândindu-mă că poate am să-l intâl-nesc. E o copilărie, îmi dau seama, dar nu putem sta aşa, trebuie să facem ceva! Am s-o pornesc din nou…

— Merg şi eu! – sări mama.

— Dumneata du-te la Egor, poate c-o fi aflat el ceva, – o sfătui Nikolai, plecând în grabă.

Mama îşi puse o broboadă pe cap şi ieşi în stradă, plină de nădejde. Ochii îi erau împăienjeniţi, iar inima îi bătea cumplit, poruncindu-i parcă să umble în goană. Mergea la-ntâmplare cu capul în piept, fără să vadă nimic în jurul ei.

„Când voi intra în casă, am să dau cu ochii de el!” îi mijea în gând nădejdea, îndemnând-o să meargă înainte.

Ii era cald şi gâiâia de oboseală. Când ajunse în iată scării care ducea la locuinţa lui Egor, se opri istovită; întoarse capul şi scoase un ţipăt slab de uimire, închi-zând o clipă ochii: i se păruse că în poartă stătea Ni' kolai Vesovşcikov cu mâinile în buzunar. Dar când se uită iarăşi într-acolo, nu mai văzu pe nimeni…

„Mi s-a năzărit!” îşi spuse în sinea ei, ureând scara cu urechea la pândă. Jos, în curte, se auzea tropăit înfundat de

paşi. Oprindu-se la cotul scării, se aplecă, se uită în jos şi iarăşi văzu acelaşi chip ciupit, care-i zâmbea.

— Nikolai! Nikolai!… – strigă dânsa, dând să coboare către el, iar inima prinse a i se tângui dezamăgită.

— Mergi-nainte! Nu te opri! – răspunse Vesovşcikov cu glas înăbuşit, făcându-i semn cu mâna.

S67

Mama urcă scara în goană şi intră în odaia lui Egor, care şedea întins pe divan.

— Nikolai a fugit… din închisoare! – îi spuse dânsa în şoaptă