— Să ne împrăştiem, băieţi…
— Fugi, Vlasov…!
— înapoi, Pavluha!
— Lasă steagul jos, Pavele! – spuse posomorit. Vesovşcikov.
Dă-l încoa' să-l ascund eu!
Apucă prăjina şi steagul se aplecă îndărăt.
— la mina! – strigă Pavel.
Nikolai îşi trase mina, ca şi când l-ar fi ars ceva. Cântecul conteni. Oamenii se opriră, strângându-se roată în jurul lui Pavel, dar el îşi croi drum înainte.
Deodată se aşternu o tăcere adâncă, asemenea unui nor care, coborând pe nesimţite din văzduh, i-ar H cuprins pe toţi în înnegurata lui perdeluire.
Sub faldurile steagului nu mai rămăseseră decât vreo douăzeci de inşi; deşi erau atât de puţini, toţi se arătau deopotrivă de dârji. Mama se simţea împinsă către ei, atât de teama care o cuprinsese pentru soarta lor, cit şi de o nelămurită dorinţă de a le spune ceva fără să ştie nici ea ce anume…
— Ia-i aia din mână, locotenente! – spuse cu glas măsurat bătrânul cel înalt.
Şi, întinzând mâna, arătă către drapel. Micul ofiţeraş ţâşni către Pavel şi, apucând prăjina steagului, ţipă:
— Dă-i drumul!
— Jos mâna! – i-o reteză scurt Pavel cu glas puternic.
Steagul se clătina cu fâlfâiri împurpurate în văzduh, aplecâridu-se când la dreapta, când la stingă şi înălţându-se iarăşi drept. Ofiţeraşul sări la o parte şi se pomeni trântit la pământ. Nikolai se prelinse pe lingă mama, cu o iuţeală
neobişnuită, cu braţul întins şi cu pumnul strâns.
— Înşfăcaţi-i! – răcni bătrânul, bătând cu piciorul în pământ.
Câţiva soldaţi se repeziră înainte. Unul din ei ridică patul puştii şi izbi; steagul zvâcni, se aplecă şi se mistui în mulţimea cenuşie de soldaţi.
— Ah! – strigă cineva cu durere.
Mama slobozi un răcnet de fiară rănită. Din mijlocul soldaţilor îi răspunse vocea limpede a lui Pavel:
— La revedere, mamă! La revedere, măicuţă dragă…
,E teafăr! Şi-a adus aminte de mine!” îşi spuse mama cu inima zguduită.
— La revedere, nană scumpă!
Ridicându-se în vâriuri ăi tluturând din mână, mania încercă să-i mai vadă o dată şi zări deasupra capetelor soldaţilor faţa rotundă a lui Andrei, care zârrabea şi o saluta.
— Dragii mei… Andriuşa L. Paşa! —strigă dânsa.
— La revedere, tovarăşi! – răsunară iarăşi -aceleaşi glasuri, ridicându-se din mijlocul soldaţilor.
Un ecou repetat în frânturi veni din toate partite. Li se răspundea de la ferestre, de undeva de sus, de pe acoperişuri.
XXIX.
Cineva o izbi m piept. Prin ceaţa care-i acoperise ochii, mama îl văzu înaintea ei pe acelaşi ofiţeraş; avea faţa roşie, congestionată şi ţipa la dânsa:
— Cară-te de aici, muiere!
II măsură dm ochi de sus până jos; la picioarele lui văzu lemnul steagului frânt în două; o fâşie de pânză roşie atârna
încă de una din frânturi. Mama se aplecă şi o ridică.
Ofiţeraşul l-0 smulse din mină, o zvârli deoparte şi, bătând din picior, strigă:
— Cară-te, n-auzi?
Din mijlocul soldaţilor se înălţă deodată cântecul: Ridtcă-te iarăşi, popor muncitor '.
În jurul ei toate se mvirteau, se legănau, tresăl-tau. în văzduh stăruia un vuiet înăbuşit, plin de nelinişte, ca freamătul monoton al firelor de telegraf. Ofiţerul sări ca ars şi ţipă scos din sărite:
— Să înceteze cântecul 1 Plutonier Kxainov… Clătinându-se, mama se duse să ridice iarăşi frintura de lemn aruncată de ofiţer.
— Astupaţi-le gura 1…
Cântecul se încalci, tremură, se destramă, se stinse. Cineva o apucă pe marna de umeri, o răsuci pe căl-câie şi-i dădu un ghiont în spate…
— Hai, pleacă, du-te…
