— Dacă mii de oameni se prăpădesc în munca lor istovitoare de fiecare zi, pentru ca stăpânii să poată arunca banii pe nimicuri, ce vrei mai mult?

— Ţi-e lehamite să-l tot asculţi! – rosti încet Ignat.

— O poveste ca asta, dacă o asculţi o dată, n-o mai uiţi cât ăi t^ăi. Iar el o ia mereu de la capăt şi nu mai conteneşte.

— Trebuie să pricepi că în această singură întâm-plare sa grămădit toată viaţa lui! – spuse posornorât Râbin.

— Eu am auzit de zeci de ori din cura Iui istorisirea asta a soartei sale şi mă cuprindea uneori îndoiala. Te mai laşi uneori furat de cile o clipa bună, când nu-ţi vine a crede că

omul e atât de josnic şi de nesăbuit… când ţi-e milă de toţi, de cel bogat, ca şi de cel sărac… Că şi bogatul a căzut, poate, iu rătăcire! Unul e orbit de foame, altul – de aur. Şi zici în sinea ta; „Oameni buni, fraţilor! Dezmeticeş-te-te, omule, vino-ţi în fire şi te gândeşte cinstit, gân-deşte-te fără să te cruţi, gândeşte-te bine!”

Bolnavul se clătină, deschise ochii şi se întinse pe pământ.

lakov se ridică fără zgomot, intră în colibri şi se întoarse cu un cojoc cu care îl înveli pe bolnav; apoi se aşeză iarăşi Ungă

Sofia.

Focul părea că-şi deschide faţa-i rumenă într-un zâmbet voios, luminând profilurile întunecate ale celor din jur, iar glasurile lor se revărsau molcom în trosnetul liniştit al lemnelor şi în pâlpâirea domoală a flăcărilor.

Sofia începu a vorbi despre lupta muncitorilor din toată

lumea, pentru dreptul lor la viaţă, despre lupta de veacuri a ţăranilor din Germania, despre suferinţele irlandezilor, despre faptele măreţe ale muncitorilor francezi în numeroasele lor lupte pentru libertate.

Acolo, în mijlocul pădurii, pe care noaptea o înveş-mântase în falduri de catifea, în poiana aceea mică, străjuită jur-împrejur de copaci, sub coperişul cerului îniunecat, în faţa focului aceluia, încercuit de umbre uimite şi duşmănoase, parcă înviau pe rând marile întâmplări care zguduiseră lumea celor lacomi şi ghiftuiţi, treceau sângerind unu! după altul

popoarele pămânlului, trudite de atâtea lupte şi se rosteau numele marilor luptători pentru dreptate şi libertate.

Glasul adine şi puţin învăluit al femeii răsuna molcom.

Venind parcă din adâneti! vremi lor trecute, el trezea nădejdi şi dădea încredere, iar oamenii ascultau tăcuţi povestea fraţilor lor întru credinţă. Priveau faţa slabă şi palidă a femeii: în mintea lor se limpezea şi se lumina tot mai puternic cauza sfânlă a tuturor popoarelor lumii – necurmata luptă pentru libertate. Fiecare îşi regăsea propriile lui dorinţe şi gânduri în trecutul depărtat, tăinuit până atunci de o perdjea însângerată şi sumbră; şi le regăsea în rândurile unor oameni pe care nu-i cunoştea şi care erau de alt neam decât el; şi atunci, fiecare, în străfundul său, cu gândul şi cu inima, se contopea cu lumea aceea în care îşi afla prieteni, ce de mult năzuiau-să se unească şi să lupte cu hotărâre pentru înfăptuirea dreptăţii pe pământ, prieteni care îşi sfinţiseră

hotă-rârea prin nenumărate suferinţe şi care vărsaseră nuri de sânge pentru triumful unei vieţi noi, luminoase şi fericite.

Se năştea şi creştea în ei un sim-ţământ care-i apropia de toţi oamenii aceia; se năştea o inimă nouă pe pământ, plină de dorinţa arzătoare de a înţelege totul, de a cuprinde totul.

— Va veni ziua când muncitorii din toate ţările îşi vor ridica frunţile şi vor striga hotărât:Destul! Nu mai putem răbda viaţa aceasta!” – răsuna răspicat glasul Sofiei.

— Şi atunci se va prăbuşi înşelătoarea putere a celor care sunt tari numai prin lăcomia lor, le va fugi pământul de sub picioare şi nu vor mai avea pe ce să se sprijine…

— Aşa va fi! – zise Râbin, plecându-şi capul.

— Nu-ţi cruţa puteiile şi vei învinge!

Mama asculta, ridicând sprinceana, cu un zâmbet de plăcuta surprindere încremenit pe faţă. Vedea că, tot ce era în firea Sofiei tăios şi repezit, prea zgomotos şi prea avântat, adică tot ce i se păruse mamei de prisos, acum pierise, se topise în şuvoiul curgător, fierbinte, al istorisirii ei. îi plăcea liniştea nopţii, jocul flăcărilor, faţa Sofiei, dar mai cu seamă îi plăcea încordata luare aminte cu care o ascultau mujicii:

stăteau nemişcaţi, căutând sa nu tulbure cu nimic cursul lin al povestirii, temându-se să nu rupă cumva finii luminos care-i lega de lume. Şi numai din când în când vreunul din ei punea încet câte un lemn în Joc, iar când se ridicau roiuri de scântei şi învăluiri de fum, se grăbea să alunge din faţa femeilor şi scân-teile şi fumul, făcând vânt cu palma. O

singură dată lakov se ridică şi o rugă încetişor:

— Aşteptaţi puţin, nu vorbiţi mai departe, până nu mă

întorc…

Se duse grăbit în colibă şi se întoarse cu nişte haine, cu care, împreună cu Ignat, înveliră în tăcere umerii şi înfăşurară picioarele femeilor. Sofia îşi urma vorba, zugrăvindu-le ziua biruinţei, stârnindu-le încrederea în puterea lor, trezind în ei conştiinţa unei solidarităţi cu toţi cei care îşi istovesc zadarnic viaţa într-o muncă stearpă, irosită

întru saturarea besme-ticeâor polte ale celor îmbuibaţi. Mama nu era tulburată de cele ce spusese Sofia, dar, laolaltă cu toţi ceilalţi, simţea şi ea cum îi umple pieptul un simţă-mânt de pioasă recunoştinţă pentru oamenii care, în-fruntând şi nesocotind primejdiile, duceau tuturor celor ce purtau lanţurile muncii înrobitoare darurile înţelepciunii, darurile iubirii de adevăr.

„Ajută-i, doamne!” îşi zicea mama, închizând ochii.

Către ziua, Sofia conteni obosită şi privi zâmbind chipurile îngândurate, dar senine, ale celor din jurul ei.

— E vremea să plecăm! – spuse mama.

— Să plecăm! – încuviinţă Sofia cu glas ostenit. Unul dintre flăcăi răsuflă zgomotos.

— Îmi pare rău că plecaţi! – mărturisi Râbin cu un glas neobişnuit de blând.

— Frumos ai cuvântat! Mare lucru e să ştii să-i apropii pe oameni între ei! Uite, când afli ca sunt milioane de oameni care vor acelaşi lucru ca şi noi, parcă ţi se îmbunează inima.

Şi ce mare putere are bunătatea I

— Tu îl iei cu bunătatea, iar el îţi răspunde cu ghioaga! –

zise Efini cu o fluturare de surâs pe buze sărind în picioare.

— Ar trebui să le lăsăm să plece, nea Mihailo, până nu le vede nimeni. Că, uite, noi o să împărţim cărţile, stăpânirea are să-nceapă a cerceta de unde au ieşit, cine le-a adus şi te pomeneşti că se găseşte careva să-şi aducă aminte că a zărit pe aici nisie femei…

— iii, – îţi mulţumim pentru osteneală, mamă! – grăi Râbin, tăind vorba lui Efim.

— Mă uit la tine şi mă tot gândesc la Pavel; bine faci că

mergi pe drumul lui!

Un zâmbet larg şi bun îi lumina faţa îmblânzită. Era răcoare, dar el rămăsese cu cămaşa descheiată la gât şi cu pieptul gol.

Cuprinzând cu privirea înfăţişarea lui de uriaş, mama îl sfătui cu glas duios:

— Pune ceva pe tine, că-i frig!

— Răzbeşte căldura dinăuntru! – răspunse el.

Cei trei flăcăi stăteau în picioare, lângă foc, sfătuind în taină; alături, întins pe pământ, dormea bolnavul, învelit cu cojoace. Cerul pălea, umbrele se mistuiau, frunzele fremătau în adăstarea soarelui.

— Ei, cu bine, vra să zică! – spuse Râbin, strân-gând mina Sofiei.

— Dar cum dăm de urma dumneavoastră, la oraş?

— Să-ntrebi de mine! – îi răspunse mama. Flăcăii păşiră