Părea că în văzduh răsuna o enormă trâmbiţă de aramă, trezind oamenii, dcşteptând în inimile unora dorul de luptă, într-ale altora o nelămurită bucurie, presimţirea unei vieţi noi, o arzătoare dorinţă de a afla ce se întâmpla ori stârnind în unele suflete fiorii unei vagi speranţe, iar în altele ridicând zăgazul care stăvilea răbufnirea puhoiului de încrâncenată
ura, adunată de-a lungul anilor. Toţi îşi aţinteau privirile înainte, către vârful coloanei, unde fâlfăia în văzduh flamura rosif1
— M. Goiti – Mama
— Au pornit! – strigă cineva, cu glas înflăcărat.
— Bravo. Dăieţi!
Şi cuprins, pesemne, de un simţământ pe care nu-I putea lămuri în cuvinte obişnuite, omul trânti o sudalmă cumplită.
în acelaşi timp, însă, izbucnea pe alocuri, în cuvinte de mânie, şuierând şi zvârcolindu-se ca o viperă, tulburată de şuvoiul de lumină care se revărsase deodată asupra ei, şi ura cătrănită şi oarbă a sclavului.
— Rătăciţilor! – strigă cineva de la o fereastră, cu voce dogita, anieninţând cu pumnul.
Şi un ţipăt străpunse ca un sfredel urechea mamei:
— Vă răzvrătiţi împotriva împăratului, împotriva maiestăţii sale ţarului?
Chipuri frământate se perindau prin faţa mamei; bărbaţi şi femei treceau grăbiţi laolaltă, în pas săltat şi, ca un întunecat puhoi de lavă, se revărsau de-a valma, vrăjiţi de cântecul acela care, în năvalnica lui dezlănţuire, îşi deschidea drum, răsturnând parcă tot ce-i sta împotrivă. Cu ochii aţintiţi către flamura roşie, caie acum se pierdea în depărtare, mama vedea
ca aievea chipul feciorului ei, cu fruntea dăltuită parcă în bronz şi cu ochii străluminaţi de flacăra vie a credinţei.
Dânsa rămăsese acum în rândurile din urmă ale mulţimii, printre oamenii care păşeau agale, nepăsători, privind când şi când înaintea lor, cu interesul rece al spectatorului care ştie cum se va sfârşi spectacolul. Păşeau încet, vorbind domol şi deplin încredinţaţi de ceea ce spuneau:
— O companie aşteaptă lângă şcoală şi alta lingă fabrică.
— A venit şi guvernatorul…
— Adevărat?
— L-am văzut cu ochii mei! A venit! Cineva trase vesel o înjurătură şi adaose:
— Via să zică, a început totuşi să le fie frică de alde noi!
Dacă au scos armata şi a venit şi guvernatorul!
„Dragii mei!” fremăta inima mamei.
Dar cuvintele acestea, pe care le auzea în jurul ei, cădeau reci şi fără vlagă. Grăbi pasul ca să se depărteze de oamenii aceia şi.trecu înainte fără greutate, pentru că toţi ceilalţi mergeau încet, alene.
Deodată, capul coloanei se izbi parcă de o împotrivire şi trupul ei, fără a se opri, se clătină cu un înăbuşit vuiet de nelinişte. Cântecul tresări parcă şi el, pentru ca apoi să
răsune mai vioi şi mai puternic. In clipa următoare, însă, valul compact de voci scăzu iarăşi, târându-se parcă înapoi.
Glasurile conteneau unul câte unul, părăsind corul. Numai câteva voci răzleţite ici şi colo încercau să ridice iarăşi cântecul în văzduh, să-l însufleţească din nou: Ridică-te iarăşi, popor muncitor Loveşte „in duşmani, mulţime-nfometată…!
În chemarea aceasta, însă, acuma nu mai răsuna, cum răsunase până în clipa aceea, siguranţa întregii mulţimi contopite într-o singură fiinţă, ci se simţea parcă un fior de îngrijorare.
Neştiind ce se întâmpla acolo, în rândurile dintâi, mama îşi croia drum prin mulţime; răzbind înainte, întâlnea oameni care se trăgeau îndărăt; unii încruntaţi şi cu capul plecat,
alţii zâmbind ruşinaţi, iar alţii iluierând a batjocură. Mama cerceta îndurerată toate aceste chipuri şi ochii ei întrebau, se rugau, chemau…
— Tovarăşi! – se înălţă deodată glasul lui Pavel.
— Soldaţii sunt oameni ca şi noi. Ei nu ne vor lovi! De ce să
ne lovească? Pentru că aducem lumina adevărului, de care au nevoie toţi oamenii? Ei înşişi au nevoie de acest adevăr.
Lucrul acesta ei nu l-au înţeles încă, dar nu-i departe ziua când vor veni şi ei alături de noi, când vor merge şi ei sub steagul libertăţii, iar nu sub steagul crimei şi al jafului. Dar ca să înţeleagă cu o clipă mai devreme dreptatea noastră, trebuie să mergem înainte. înainte, tovarăşi! Mereu înainte!
Pavel vorbea cu glas hotărât, cuvintele lui răsunau' răspicat şi limpede în văzduh, dar mulţimea se împuţina; unul după
altul, oamenii apucau la dreapta ori la stingă către casele lor sprijinindn-se de garduri. Acum mulţimea avea forma unui clin, al cărui vârf ascuţit era Pavel; deasupra capului său flutura, ca o văpaie, steagul roşu a! poporului muncitor. Şi mai semăna mulţimea aceasta cu o pasăre neagră, care stătea la pândă, cu aripile larg desfăcute, gata să-şi ia zborul, iar Pavel îi era pliscul…
XXVII I.
Mama văzu la capătul străzii un zid cenuşiu alcătuit din oameni ale căror chipuri nu se puteau desluşi şi care închideau intrarea către piaţă. Pe umerii lor sclipeau, subţiri şi reci, tăişurile baionetelor. Dinspre zidul acesta tăcut şi neclintit venea asupra muncitorilor o învăluire de gheaţă, pe care marna o simţea strecurându-i-se în piept, pătrunzându-i până în inimă.
Înghesuindu-se prin mulţime, ajunse în nndurile din faţă, lingă drapel, între oamenii pe care-i cunoştea şi care stăteau laolaltă cu mulţi necunoscuţi, sprijinindu-se parcă pe aceştia.
îşi lipi umărul de ui, om înalt, cu obrazul ras proaspăt şi chior, care. ca s-o poată vedea la chip, trebui să-şi sucească
gâtul.
— Ce-i cu tine? Cum te cheamă? – o întrebă e!
— Sunt mama lui Pavel Vlasov! – răspunse dânsa, simţind că
