— Doarme?

— Da.

! ăcu un timp şi, cu ochii aţintiţi pe chipul maniei, spuse încet:

— Ii poate cea dintâi mamă care îşi urmează feciorul pe drumul ales de el. Cea dintâi!

— Să nu-i tulburăm somnul, să mergem! – propuse Sofia.

— Da. Ş-apoi pe noi ne aşteaptă şi lucrul. Aş vrea să mai stăm de vorbă, dar să lăsăm mai bine pe di-seară! Haideţi, băieţi…!

Plecară toţi trei, lăsând-o pe Sofia lingă colibă, în vreme ce mama îşi spunea: „Ei, slavă domnului, s-au împrietenit…!”

Şi adormi liniştită, respirând aerul înmiresmat de aroma puternică a pădurii şi dohotului.

VI.

Dohotarii se întoarseră pe înserat, mulţumiţi că sfârşiseră

lucrul.

Trezită de glasurile lor, mama ieşi din sălaş, c.ăs-când uşor şi zâmbind.

— Voi aţi muncit, iar eu am dormit ca o cucoană! – spuse ea, cuprinzându-i pe toţi într-o privire caldă.

— Ţi se iartă! – răspunse Râbin. Era mai domolit; osteneala îi înghiţise o parte din prisoselnicul lui neastâmpăr.

— Ignat, – zise el, – grijeşte de ceai!

— Noi gospodărim aici cu.riadul: astăzi Ignat ne dă de mâncat şi de, băut!

— Ba astăzi mi-aş da bucuros rândul altuia! – şopti Ignat, adunând vreascuri şi surcele pentru foc şi luând totodată

aminte la ceea ce se vorbea.

— Toţi vrem să stăm cu oaspeţii! – zise Efim, aşezându-se lângă Solia.

— Las' că te ajut eu, Ignat! – murmură lakov, in-trând în colibă. Se întoarse cu o pâine, pe care se apucă s-o taie, aşezând feliile pe masă, câte una în faţa fiecăruia.

— Ia! —• făcu Efim încet, – se aude tuşind… Râbin ciuli urechea, apoi încuviinţă, dând din cap:

— Da, vine…

Şi, întorcându-se către Sofia, îi dădu lămurire:

— Acum ai să vezi un martor. Eu l-aş purta din oraş în oraş

şi l-aş pune să vorbească în piaţă, ca să-l audă tot poporul. E

adevărat că spune mereu acelaşi lucru, dar toată lumea ar trebui să audă ce spune…

Liniştea şi întunericul se împânzeau tot mai strâns. glasurile oamenilor răsunau tot mai blajine. Sofia şi mama se uitau mereu cu luare aminte la cei patru mujici care se mişcau încet, greoi, cu o ciudată fereală, şi care la rândul lor se uitau şi ei la cele două femei.

La marginea poienei se ivi, venind dinspre pădure, un om înalt, cu spinarea cocârjată. Păşea încet, sprijinindu-se din greu într-un băţ şi i se auzea răsuflarea hârâită.

— Iată, am venit şi eu! – spuse el şi îndată începu să

tuşească.

Era îmbrăcat într-un palton ros, lung până-n călcâie; de sub pălăria rotundă şi ponosită îi atârnau şuviţe rare şi ţepoase de păr gălbui. O bărbuţă aurie îi acoperea faţa gălbejită şi scolâlcită; ţinea gura întredeschisă, iar ochii, afundaţi adânc, îi străluceau febril In găvanele întunecate. Râbin îl înfăţişă

Sofiei.

— Aţi adus cărţi? – o întrebă noul sosit.

— Am adus.

— Mulţumim… în numele poporului. El nu poate să priceapă

încă adevărul… dar eu, care l-am priceput… vă mulţumesc în numele lui.

Avea răsuflarea întretăiată, înghiţind aerul în sorbituri scurte, lacome. Glasul i se frângea într-una; mâinile descărnate, cu degete osoase, îi lunecau pe piept, încercând să încheie nasturii paltonului.

— Nu-ţi face bine să stai aşa de târziu în pădure. E o pădure de foioase, ţine multă umezeală, iar aerul e înăbuşitor! – îi spuse Sofia.

— Nimic nu poate să-mi mai facă bine! – răspunse el, înăbuşindu-se.

— Numai moartea mi-ar face bine…

Te cuprindea jalea auzindu-i glasul, iar întreaga lui înfăţişare îţi trezea în suflet acea milă fără de folos care, conştientă de neputinţa ei, îţi stârneşte un simţământ de ciudă morocănoasă. Se aşeză pe un butoi, îndoindu-şi atât de grijuliu genunchii, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-şi frângă

picioarele, apoi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Avea părul fără luciu, ca de mort.

Focul aprins răbufni deodată în vâlvătăi; tot înconjurul tresări şi prinse a se legăna; gonite de dogoarea fierbinte, umbrele se ascunseră înfricoşate în pădure; în pâlpâirea flăcărilor se ivi o clipă faţa rotundă a lui Ignat cu obrajii umflaţi. După aceea focul se potoli, în aer se împrăştie un miros de fum, liniştea şi întunericul se năpustiră din pădure şi rămaseră la pândă în poiană, asculiând glasul răguşit al bolnavului.

— Aş putea totuşi să-i mai fiu de folos poporului ca martor al crimei… Uitaţi-vă la mine… N-am decât douăzeci şi opt de ani şi sunt pe pragul morţii!

Acum zece ani ridicam pe umeri, fără nici o sforţare, douăsprezece puduri ca nimica! Cu o sănătate ca asta, credeam c-o sa trăiesc cel puţin şaptezeci de ani fără să mă

poticnesc; dar n-au trecut nici zece, ani de atunci şi, uite, sunt un om sfârşit. M-au jefuit stă-pânii, mi-au furat patruzeci de ani de viaţă… Patruzeci de ani!

— Ăsta-i cântecul lui! – spuse Râbin cu glas înăbuşit.

Focul răbufni din nou, mai puternic, mai viu şi umbrele fugiră iar către pădure, dar după aceea se re-întoarseră, îmbulzindu-se în jurul focului, într-un joc tăcut şi duşmănos.

Vreascurile umede trosneau şi gemeau, mistuindu-se în flăcări. Frunzişul copacilor foşnea şi fremăta, tulburat de învăluirile de aer încălzit. Limbi de foc, galbene şi roşii, se jucau vesele şi vioaie, îmbrăţişându-se, săltând în sus, împroşcând scântei printre care zbura şi câte-o frunză

aprinsă, iar stelele de pe cer le zâmbeau îmbietor, chemându-ie la ele.