— Cum te-ain văzut, am înţeles c-ai adus. Altfel ce nevoie aveai să baţi atâta cale pân-aici? Aţi văzut? Feciorul a fost scos din rânduri – mama f-a luat locul!

Şi, ridicând pumnul ca într-o ameninţare, trase o sudalmă

cumplită.

Mama se sperie de strigătul lui. Abia acum băgă de seamă

că Râbin se schimbase mult la faţă: slăbise, barba-i crescuse sălbatic şi sub smocurile ei se ghiceau oasele pomeţilor ieşind prin piele; pe globul albăstrui al ochilor se iviseră subţiratice vinişoare singurii, ca după nopţi de-a rândul de nesomn, iar nasul i se ascuţise şi se cocârjase ca un plisc de pasăre de pradă. Cămaşa care odată fusese roşie pesemne, acum era

mânjită toată de dohot; gulerul descheiat lăsa să se vadă

oasele pieptului umbrite de părul negru şi des; toată

înfăţişarea lui era mai sumbră şi mai întunecată ca odinioară.

Ochii, înroşiţi de năvala sângelui, aveau sclipiri tăioase, care aruncau o văpaie de ură pe chipul lui negricios.

Palidă, Sofia stătea tăcută, cu ochii aţintiţi asupra mujicilor.

Ignat clătina din cap, cu ochii îngustaţi. Iakov se oprise iarăşi lângă colibă şi, mânios, jupuia cu degetele-i pământii coaja de pe o nuia. Efim se plimba cu paşi rari în spatele mamei.

— Dăunăzi, – urmă Râbin, – m-a chemat zem-ski1).

„Ticălosule, zice, ce te-ai apucat să-i spui preotului?” „Şi de ce, mă rog, mă faci ticălos? zic. îmi câştig pâinea cu sudoarea frunţii, muncind din greu şi nu mă ştiu cu nimic vinovat în faţa oamenilor, zic, asta-i!” Să fi văzut cu ce gură a sărit la mine şi cum m-a izbit cu pumnul în obraz. Trei zile m-a ţinut la arest. „Aşa vra să zică? Aşa vorbiţi voi cu poporul? Eâi bine, să nu crezi că asta are să ţi se ierte vreodată, diavole! Dacă

nu eu – altul, dacă nu ţie – copiilor ' tăi, dar tot are să-ţi plătească cineva odată această obidă a mea! Să-ţi intre bine în cap! Cu gheare de fier ') Zemski nocialnik – reprezentant al puterii de stat la sate, numit dintre moşierii nobili din partea locului şi având competentă administrativă şi juridică faţă de populaţia ţărănească. (N. red. rom.) aţi răscolit pieptul poporului, aţi semănat în el ura; apăi să nu vă aşteptaţi la iertare, blăstămaţilor! Asta-i.”

Toată fiinţa lui era un clocot de ură, iar în glas avea ceva care o înspăimântă pe mama.

— Şi ce-i spusesem, mă rog, popii? – urmă oarecum mai domolit.

— După ce se sfârşise adunarea obştii satului, popa rămăsese de vorbă cu mujicii în uliţă şi începuse să le spună

că oamenii sunt o turmă, adicăte, şi nu pot trăi iară de un păstor. Aşa! Atunci dau şi eu să-i zic în glumă:Apăi când îi pune vulpea în ai mare peste codru, au să rămâie multe pene, dar păsări – ba!” Popa se uită chiorâş la mine şi-i dă cu gura mai departe, precum că poporul trebuie să rabde, cică, şi să

se roage celui de sus, ca să-i dea putere să îndure. Atunci i-am răspuns şi eu că, adică, poporul se roagă el destul, dar se vede treaba că dumnezeu n-are vreme să-l asculte! Asta-i. Şi numai ce-l văd că se-niige-n mine, să mărturisesc numaidecât ce rugăciune spun eu, când mă închin lui dumnezeu. Iaca mărturisesc – eu spun o singură rugăciune, pe care am spus-o toată viaţa şi pe care o spune tot poporul:învaţă-ne, doamne, cărămizi o droaie boierilor să le cărăm. iar ea mâncare să roadem pietroaie; surcele din noi să scuipăm!”

Nici nu m-a lăsat să isprăvesc.

— Curmând scurt istorisirea, Ribin se întoarse către Soâia şi o întrebă pe neaşteptate:

— Dumneata eşti cucoană?

— De ce să fiu cucoană? – îi întoarse ea cu grabă întrebarea, vădit surprinsă.

— De ce! – zâmbi strâmb Râbm.

— Pentru că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Asta-i! Crezi că

păcatu' din naştere al boieriei poate fi tăinuit faţă de oameni sub o băsmăluţă de stambă? Pe popă 51 obliceşti d.e-'ar fi şi-n veşmânt de rogojină. Uite adineaori ai pus cotul îh niscai udeală de pe masă şi îndată ai sărit ca friptă şi te-ai oţărât toată. Apoi şi spinarea dumitale e prea dreaptă, nu seamănă

a spinare de muncitor…

Temându-se ca nu cumva Râbin s-o jignească pe Sofia cu glasul lui aspru, cu zâmbetul şi cu vorba lui. mama se grăbi să-i spună cu voce gravă:

— E prietena mea, Mihailo Ivanâci, e o fiinţă de nădejde şi a încărunţit în munca aceasta. Vezi dar şi nu te-ntrece cu…

Ribin slobozi un oftat adânc.

— Dar ce, parcă i-arn spus ceva care s-o supere? Aţintindu-l cu privirea, Sofia îl întrebă cu răceală:

— Vroiai să-mi spui ceva?

— Eu? Da… S-a ivit de curând pe aici un om, un văr de-al lui lakov. E bolnav de oftică, Pot să-l chem?

— Cheamă-l! – răspunse Sofia.

Râbin se uită la ea, îngustându-şi ochii; apoi grăi cu glas scăzut către Eiim:

— Ar fi bine, poate, să te repezi până la el, Eâim, şi să-i spui să vină-ncoace la căderea nopţii. Asta-i.

Tăcut şi fără să se uite la nimeni, Efini îşi puse şapca şi, pornind fără grabă, se mistui în desişul pădurii. Râbin arătă

cu capul în urma lui, grăind cu glas înăbuşit:

— Se frământă! El şi cu Lakov trebuie să se ducă la oaste.

lakov spune deschis: „Nu pot”; cestălalt – nu poate nici el, dar vrea totuşi să se ducă… Crede că va izbuti să-i zgâlţâie oleacă

pe soldaţi. Eu socot insă că zadarnic cerci să spargi zidul cu capul… Aşa-i ostaşul – îi pui în mină arma şi baioneta, şi o porneşte unde-l mâi… Da-a, greu se mai frământă! Şi Ignat de colo îi mai zgândăre inima. După judecata mea, degeaba!

— Ba nu-i deloc degeaba! – se împotrivi Ignat încruntat, fără

să se uite la Râbin.

— O să-l muştru-luiască acolo binişor şi până la urmă ai să

vezi c-o să tragă cum trag şi ceilalţi…

— Nu cred! – mormăi Râbin îngândurat.

— Dar se-nţelege, că tot mai bine e să-ţi iei lumea-n cap.

Rusia e mare, unde să te caute? îţi faci rost de un act precum că eşti cutare şi porneşti prin sate…

— Să ştiţi că eu chiar aşa am să şi fac! – zise Ignat, plesnindu-se cu o surcea peste genunchi.

— Odată ce-am hotărât să mergem împotriva lor, apoi să