— Ia să-i dau o mână de ajutor!
Şi, răsucindu-se pe călcâie, înainte ca Pavel să-i fi putut opri, îşi înfipse trupul lung şi zvelt în mulţime, ca un sâredeluş într-un dop. In aceeaşi clipă, i se auzi glasul melodios:
— Tovarăşi! Lumea spune că pe pământ locuiesc fel de fel de popoaie: evrei şi nemţi, englezi şi tătari. Eu însă cred că nu-i tocmai aşa! Nu se află decâi două popoare, două seminţii, care nu vor putea să se înţeleagă niciodată: bogaţii şi săracii.
Bogaţii nu se îmbracă şi nu vorbesc toţi la fel, dar dacă te uiţi cum se poartă ei, – fie că sunt francezi, nemţi sau englezi – cu cei care muncesc, vezi bine că pentru noi, muncitorii, toţi bogaţii sunt nişte başibuzuci, mânca-i-ar gâlca!
Cineva din mulţime începu să râdă.
— Iar dacă te uiţi în partea cealaltă, a muncitorilor, vezi că
şi muncitorul francez, şi cel tătar, şi cel turc duc aceeaşi viaţă
de câine, pe care o ducem şi noi, muncitorii ruşi!
Dinspre stradă veneau mereu alţi oameni şi, unul câte unul, întinzând gâtul şi ridicându-se pe vârfuri, se îndesau tăcuţi în ulicioară.
Andrei ridică glăsui:
— In alte ţări, muncitorii şi-au dat seama de acest adevăr simplu şi astăzi, în această luminoasă zi de întâi Mai…
— Poliţia! – strigă cineva.
Patru jandarmi călări întoarseră colţul străzii şi se îndreptau spre mulţimea din ulicioară, învârtind năgăicile în văzduh şi strigând:
— Împrăştiaţi-vă!
Încruntaţi, cu mânia zugrăvită pe faţă, oamenii se dădeau la o parte, în silă, lăsând loc de trecere pentru cai. Câţiva se căţărară pe garduri.
— S-au văzut porcii pe cai şi au pornit să grohăie; păzea din drum, că trec voinicii acum! – strigă un glas puternic şi plin de îndrăzneală.
Hoholul rămăsese singur în rnijlocul ulicioarei; doi cai veneau asupra lui, scuturând din cap. Se dădu deoparte; în aceeaşi clipă, mama îl apucă de mână şi-l trase după dânsa:
— Mi-ai făgăduit c-ai să stai lângă Paşa! Când colo, te bagi singur în gura lupului!
— Am gfiHP'! – îşi recunoscu vâna Andtei, zâm-bind.
Nilovna IFnţi deodată că o cuprinde o sâârşeală tulbure, chinuitoare, care, izvorând de undeva, din adâncul făpturii sale, o ameţea şi totodată îi stârnea în inimă ciudate şi schimbătoare învăluiri de bucurie şi tristeţe. Ar fi vrut ca sirena de amiază să-şi sloboadă mugetul cât mai degrabă.
Ajunseră în piaţă. în ograda din jurul bisericii se adunase mulţime de oameni, unii în picioare, alţii chirciţi pe lângă
ziduri; erau şi vreo cinci sute de tineri plini de voioşie şi mulţi copii. Toţi se frământau, întinzând neliniştiţi gâtul peste capetele celor din faţa lor şi uitându-se în toate părţile într-o vădită şi înfrigurată aşteptare. Se simţea un suflu de înălţare.
Unii se uitau cu nedumerire, alţii se străduiau cu tot dinadinsul să se arate îndrăzneţi. Se auzeau voci de femei sugrumate şi abătute.
Bărbaţii le întorceau spatele mâniaţi, ba unii mai scăpau printre dinţi şi câte o înjurătură. Şi peste toată această
mulţime pestriţă, plutea un tumult înăbuşit de zâzanie şi vrajbă.
— Mitenka! – se ruga un glas tremurat de femeie.
— Fie-ţi milă de tine!
— Lasă-mă-n pace!
Glasul cumpătat al lui Sizov răsuna liniştit şi convingător:
— Nu se cade să-i lăsăm pe cei tineri singuri, nu! Ei sunt mai înţelepţi decât noi, îşi croiesc viaţa cu mai multă
îndrăzneală! Cine ne-a apărat copeica pe care ne-o iuau pentru mlaştină? Ei, tinerii! Asta nu trebuie s-o uităm! Pentru asta, ei au fost târâţi prin închisori, dar de câştigat, am câştigat noi toţi!
Sirena înghiţi în urletul ei toate glasurile oamenilor.
Mulţimea se învolbură; cei ce stăteau jos se săltară în picioare. O clipă, toţi încremeniră într-o încordată aşteptare.
Pe feţele multora se aşternu pa-} na rea.
— Tovarăşi! – se înălţă răsunător şi puternic glasul lui Pavel.
Mama îşi simţi ochii perdeluiţi de o ceaţă uscată, fierbinte, şi, dintr-o singură mişcare a trupului ei înviorat deodată, ajunse lângă fecioru-său. Toţi îşi întoarseră privirile către
Pavel, strângându-se în jurul lui ca firicelele de pilitură de fier în jurul unui magnet.
Cu privirea aţintită pe faţa lui, mama nu-i vedea decât ochii mândri, cutezători, înflăcăraţi…
— Tovarăşi! Ne-am hotărât să spunem deschis cine suntem şi astăzi noi ridicăm'steagul nostru, steagul dreptăţii, al raţiunii şi al libertăţii!
O prăjină de lemn, albă şi lungă, se ridică deodată şi apoi se lăsă îri jos, despicând mulţimea în două şi mistuindu-se în mijlocul ei; peste câteva clipe, deasupra capetelor ridicate în sus, fâlfâi, ca o pasăre mân-dră, steagul poporului muncitor.
