— Ce tânără eşti! – spuse dânsa, oltând.

— Vai, am împlinit treizeci şi doi de ani! – strigă Sofia.

Vlasova surise.

— Nu mă gândeam la vârstă. După înfăţişare ţi s-ar da soaţe şi mai mult. Dar când mă nit la ochii dumitale, când îţi aud glasul, mă cuprinde mirarea; eşti ca o fetiţă! Duci o viaţă

zbuciumată, grea şi plină de primejdii, dar inima îţi -este mereu surâzătoare.

— Viaţa nu mi se pare grea deloc şi n-aş putea să-mi închipui alta mai frumoasă, mai interesantă decât aceasta…

De acum înainte am să-ţi spun Nilovna; Pela.gheia nu ţi se potriveşte.

— Spune-mi cum vrei! – răspunse mama îngân-durată.

— Cum îţi place, aşa să-mi spui. Mă tot uit la dumneata, te ascult şi mă gândesc. Cunoşti drumurile care duc drept la inima omului, şi asta mă bucură. Iu faţa dumitale sufletul fieştecăruia s« deschide fără teamă, fără fereală; se deschide dintr-un imbold lăuntric… Şi tot astfel gândesc despre voi toţi:

„Nu se poate, zic, să nu învingă răul din viaţă; vor învinge fără îndoială”.

— Vom birui fiindcă suntem alături de poporul muncitor! –

spuse Sofia cu glas puternic şi cu deplină încredinţare.

— In el zac ascunse toate posi- 'bilităţile şi laolaltă cu el se poate realiza orice! Dar trebuie să-i trezim conştiinţa de sine, pe care ceilalţi o împiedică să se dezvolte…

Aceste cuvinte ale Sofiei treziră în inima mamei un simţământ complex; fără să-şi dea seama pentru ce anume, îi era milă de dânsa, dar mila aceasta nu avea nimic jignitor, ci pornea dintr-o prietenie curată: ar fi vrut s-o audă vorbind altfel, mai simplu.

— Cine are să te răsplătească pentru toată truda dumitale?

– o întrebă mama cu glas domol şi rnâhnit.

Sofia îi răspunse cu mândrie, după cum i se păru mamei:

— Dar noi ne-am şi primit răsplata! Am descoperit viaţa care ne dă toate mulţumirile şi trăim cu toată puterea sufletului nostru. Mai mult decât atât, ce-am putea să ne dorim?

Mama ridică ochii către dânsa, apoi lăsă iar capul în jos, spunându-şi din nou: „N-o să-i placă lui Mihailo…”

Respirând din plin aerul înmiresmat, păşeau fără grabă, dar cu spor; mama avea simţământul că merge către un loc de închinăciune. îşi aduse aminte de copilăria ei şi de acea cuprinzătoare bucurie, pe care o încerca totdeauna când, la anume sărbători, pleca din satul lor la o mânăstire depărtată, unde se afla o icoană făcătoare de minuni.

Uneori Sofia începea să cânte încet şi frumos vreun cântec nou, în care era vorba de cer şi de dragoste, sau spunea vreo poezie despre păduri şi ogoare, despre Volga; mama asculta zâmbind şi, fără să-şi dea seama, îşi legăna capul în ritmul versurilor, fermecată de melodia lor.

În piept i se aşternuse o linişte caldă şi plină de visare, ca într-o livadă bătrână vara, pe-nserat.

A treia zi au ajuns. Mama a întrebat pe un mujic, care lucra la câmp, unde se află fabrica de dohot; au apucat apoi pe o cărăruie, care se prăvălea năprasnic în jos, dar la fiecare pas rădăcini noduroase de copaci se orânduiau unele sub altele, ca nişte trepte; cobo-râră astfel într-o poiană care li se înfăţişă rotundă ca o roată; peste tot locul se vedeau cioplituri şi aşchii de lemn, sfărâmături de cărbuni şi băltoace de dohot.

— Am ajuns! – spuse mama, rotindu-şi ochii cu îngrijorare.

În faţa unei colibe înjghebate din joarde şi crăcane de copac, se afla o masă făcută din trei scânduri nedate la rindea, bătute pe un căprior îngropat în pă-mânt; la masă şedea Râbin, mânjit de dohot de sus până jos şi cu cămaşa descheiată la piept, împreună cu Efim şi cu încă doi flăcăi.

Râbin le zări cel dintâi şi, punându-şi palma streaşină la ochi, aşteptă în tăcere.

— Bună ziua, frate Mihailo! – îi strigă de departe mama.

El se ridică şi făcu fără grabă câţiva paşi către ele; recunoscând chipul mamei se opri şi aşteptă, zâmbind şi

mângâindu-şi barba cu mâna înnegrită de dohot.

— Ne ducem să ne închinăm la sfânta mânăstire! – grăi mama, venind către dânsul.

— Şi, pe drum, zâc: ia să ne abatem pe la fratele Mihail, să

vedem ce mai face! Dânsa e prietena mea, o cheamă Arma…

„Mândră de cele scornite la iuţeală, mama trase cu coada ochiului către Sofia, care stătea gravă şi severă:

— Ziua bună! – zise Râbin cu un surâs mohorât. Scutură

mâna mamei, se înclină în faţa Sofiei şi urmă:

— Nu te mai osteni degeaba, aici nu suntem la oraş, nu-i nevoie să minţi! Toţi cei de faţă sunt de-ai noştri…

Efim, care rămăsese la locul său, se uita cu luare aminte la cele două femei şi spunea ceva către tovarăşii săi de la masă.

Când se apropiară, el se sculă şi se înclină tăcut; ceilalţi doi statură nemişcaţi, ca şi cum nici nu le-ar fi băgat în seamă.

— Trăim aici ca nişte călugări! – zise Râbin, bă-tând-o uşor pe Vlasova pe umăr.

— Nimeni nu vine pe la noi. Stăpânul a plecat să-şi ducă

nevasta la spital, iar eu sunt un fel de administrator. Şedeţi la masă. Socot că vă e foame. Efim, ia adă nişte lapte!

Efim intră fără grabă în colibă; femeile dădură să-şi lepede tăgârţele de pe umeri şi atunci unul din cei doi flăcăi, înalt şi slab, se ridică de la masă şi veni să le ajute, în timp ce celălalt, scurt, îndesat şi pletos, rămase îngândurat cu coatele sprijinite pe masă şi, uitându-se la ele, îngâria un cântec, scărpinându-se după ceafă.

Mirosul puternic de doliot, amestecat cu aroma înăbuşitoare a frunzelor putrezite, era ameţitor…

— Pe acesta îl cheamă Iakov, – arătă Râbin către flăcăul cel înalt, – iar pe cestălalt – Ignat. Ei, ia spune ce-ţi mai face feciorul?

— E la închisoare, – oftă mama.

— Iar la închisoare? – se minună Râbin.

— Se vede treaba că-i place acolo…

I:gn.at curmă scurt cântecul. Iakov luă băţul din rnâna maniei: zicând:

— Şezi!

— Dar dumneata, de ce nu şezi? – o poiti Ribin pe Sofia.