mergem de-a dreptul!

Discuţia conteni. In jur roiau, grijulii, albine şi viespi, subliniind cu zumzetul lor liniştea adâncă. Păsăruicile ciripeau şi, undeva, departe, răsuna un câniec, care plutea parcă peste ogoare. După un răstimp de tăcere, Râbin spuse:

— Ei, acuma să ne vedem de ale noastre… Poate că vreţi să

vă odihniţi? Avem în colibă o laviţă lată de scânduri. Iakov, ia adună câteva braţe de frunză uscată… Iar dumneata, maică, scoate cărţile…

Marna şi Sofia se apucară să-şi dezlege tăgârţele. Râbin se aplecă şi, privind peste umărul lor, spuse cu mulţumire:

— Ian te uită, ce de cărţi aţi mai adus! Demult te ocupi cu treburi de-astea?

— Cum îţi zice dumitale? – întrebă el, întorcându-se către Sofia.

— Anna Ivanovna! – răspunse ea.

— De doisprezece ani… Dar de ce mă întrebi?

— Aşa. Oi fi stat şi la închisoare?

— Am stat.

— Vezi? – spuse mama către Râbin, cu glas încet şi mustrător.

— Şi tu te-ai apucat să vorbeşti aşa de urât în faţa ei!

El tăcu o vreme, apoi, luând un teanc de cărţi în mână, răspunse, zâmbind cu toată gura:

— Nu vă supăraţi pe mine! Mujicul şi boierul sunt ca smoala şi apa; nu pot sta laolaltă, nu se lipesc şi pace!

— Eu mi sunt cucoană, sunt om! – îi întoarse vorba Sofia, zâmbind cu blândeţe.

— Şi asta e cu putinţă! – zise Râbin.

— Se spune că înainte de a ajunge ce este, dinele a fost lup: Mă duc să le ascund…

Ignat şi Iakov veniră către el cu mâinâle întinse.

— Ia dă să vedem şi noi! – zise Ignat.

— Toate sunt de un fel? – o întrebă Râbin pe Sofia.

— Sunt felurite. Aveţi şi o gazetă acolo…

— Aşa?

Toţi trei se traseră cu grabă în colibă.

— Arde în vâlvătăi omul ăsta! – şopti mama ui-tându-se în urma lor cu o privire îngândurată.

— Da, – încuviinţă Sofia.

— Asemenea chip n-am mai întâlnit până acum; adevărată

faţă de mucenic! Să mergem şi noi în colibă, vreau să văd ce fac… când or da de gazetă…

— Nu fi supărată pe el, c-a fost atât de aspru… – o rugă

mama încet.

Sofia surise.

— Ce bună eşti, Nilovna…

Când cele două femei' se iviră în uşa colibei, Ignat înălţă

capul, le aruncă doar o privire şi, vârându-şi degetele în părui cârlionţat, se aplecă iarăşi deasupra gazetei pe care o ţinea întinsă pe genunchi. Râbin, în picioare, prinsese pe hârtie o rază de soare, ce pătrundea în sălaş printr-o crăpătură de sus şi, plimbând ziarul sub lumina razei, citea mişeând din buze.

Iakov, în genunchi, cu pieptul sprijinit de marginea laviţei, citea şi el.

Mama trecu într-un ungher al sălaşului şi se aşeză. Sofia o cuprinse pe după umeri, urmărindu-i din ochi pe toţi, în tăcere.

— Nene Mihailo, aicea ne cam suduie pe alde noi, mujicii! –

zise Iakov, fără a-şi dezlipi ochii de pe gazetă. Râbin se întoarse, îl privi şi-i răspunse zâmbind:

— Ne suduie din dragoste…

Trăgând adine aerul în piept, Ignat îşi semeţi capul şi, încliizând ochii, grăi:

— Aici scrie: „Ţăranul a ajuns să nu mai fie om”.

— Apăi a ajuns, fireşte!

• Pe faţa lui simplă şi deschisă trecu o umbră de obidă.

— Ia, să fii în pielea mea, să te zbaţi puţintel cum mă zbat eu, şi atunci să te văd ce ai să ajungi tu, deşteptule.

— Eu o să mă culc! – sptise mama în şoaptă către Soiia.

— Am cam ostenit şi mi se învârte capul de mirosul ăsta. Nu te culci şi dumneata?

— Nu, nu mă culc.

Mama se lungi pe laviţă şi aţipi. Solia rămase lingă dânsa, urmărindu-i din ochi pe cei trei ţărani care citeau, iar când vreun bondar sau vreo viespe începea să se rotească

deasupra capului mamei, le alunga cu grijă. Mama o zărea printre gene şi grija aceasta a Sofiei o bucura.

Râbin se apropie şi o întrebă pe Sofia în şoaptă, dar grăind totuşi destul de tare: