— Nu e numai cântecu! meu; îl cântă mii de oameni fără să

înţeleagă că A'iaţa lor nenorocită e totodată şi o lecţie tămăduitoare pentru tot poporul. Câţi oameni schilodiţi de munca istovitoare nu mor de foame, în tăcere…

— Şi iarăşi se înecă într-o tuse grea, cutremurându-se şi cocârjindu-se.

Iakov puse pe masă o căldare plină cu cvas, aruncă alături o legătură de ceapă verde şi se întoarse către bolnav.

— Vino la masă, Saveli, ţi-am adus lapte… Saveli dădu din cap, în semn de împotrivire, dar Iakov îl luă de subsucri, îl ridică şi-I aduse la masă.

— Ascultă, – spuse Sofia în şoaptă, mustrător, către Râbin, –

de ce l-aţi mai adus aici? Poate să moară în orice clipă…

— Poate! – încuviinţă Râbin.

— Deocamdată însă, să vorbească. Şi-a prăpădit viaţa zadarnic;!asă-T acuma să se chinuie oleacă pentru binele oamenilor. N-are să se întâmpte nici o nenorocire. Asta-i.

— S-ar părea că toate acestea-ţi plac.

Râbin îşi aţinti privirea asupra ei şi răspunse posomorit:

— Numai domnii se uită cu desfătare la Hristos, care geme pe cruce. Noi însă învăţăm, tragem învăţătură de la omul ăsta şi am vrea ca şi voi să învăţaţi câte ceva…

Ridicând sprinceana cu îngrijorare, mama îi spuse:

— Ei, hai, ajungă-ţi…!

La masă, bolnavul îşi urmă vorba:

— Ii nimicesc pe oameni prin muncă. Pentru ce? îi fură viaţa omului. Pentru ce mă rog? Patronul nostru – eu nii-am distrus viaţa la fabrica lui Neîedov – patronul nostru a dăruit unei cântăreţe vase de spălat de aur. Până şi oala de noapte era tot de aur curat. în oala ceea s-a mistuit puterea mea, viaţa mea. Aşa mi s-a irosit viaţa. Un om m-a stors (ie vlagă, m-a nimicit, ca să-şi desfete ibovnica cu sân-gele meu. Cu sângele meu a cumpărat oala de noapte! *

— Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui dumnezeu, – zise Efim rânjind, – şi, când colo, iacătă la ce e folosit…

— Nu trebuie să tacă! – strigă Râbin, izbind cu palma în masă.

— Nici să rabde! – adaose Iakov încet. Ignat zâmbi strâmb.

Mama îşi dădea seama că cei trei flăcăi ascultau cu nesăţioasa luare aminte a sufletelor lor înfometate şi, de fiecare dată când vorbea Râbin, ei îl priveau cu ochi plini de aşteptare. Cuvintele lui Saveli stârneau pe chipurile lor zâmbete stranii, tăioase. Parcă nici nu le-ar fi fost milă de bolnav.

Aplecându-se către Sofia, mama o întrebă încetişor:

— Adevărat să fie ce spune omul acesta? Sofia îi răspunse cu gias tare:

— Da, e adevărat! Faptul s-a petrecut la Moscova; au scris şi gazetele despre darul aceia…

— Dar nici prin gând nu le-a trecut ca să-l pedepsească! –

spuse Râbm cu glas înăbuşit.

— Unui ca-ăsta ar trebui să-şi primească pedeapsa, să fie tân-tâo faţa poporului şi tăiat în bucăţi, iar carnea lui spurcată să fie aruncată la câini. Poporul are să hotărască

pedepse cumplite, când s-o răscula. Şi o să> verse puhoaie de sânge, ca să-şi spele toată obida. Sângele ăsta e sângele poporului, e stors din vinele tui şi el îi este stăpânul!

— Mi-e frig! – îngăimă bolnavul.

Iakov îl ajută să se scoale şi îl duse mai aproape de foc.

Focul ardea în valvătăi; umbre nedesluşite tremurau în jur, urmărind cu mirare jocul voios al flăcărilor. Bolnavul se aşeză

pe o buturugă, întinzând mâi-nile străvezii şi uscate în dogoarea focului. Arătând din cap către Saveli, Râbin îi spuse Sofiei:

— Ăsta e mai tare decât toate cărţile! Când se în-tâmplă ca o maşină să taie mâna unui muncitor, ori să-l ucidă, vin îndată

cu tot soiul de lămuriri, precum că tot muncitorul este de vină. Dar când vezi că i-aţi supt sângele omului până la cea din urmă picătură şi după aceea l-au aruncat ca pe un stârv, asta n-au cum s-o mai lămurească. înţeleg să ucizi un om, dar să-l torturezi aşa, de plăcere, nu-nţeleg. Pentru ce îşi bat

joc de popor? Pentru ce ne chinuiesc? Ca să se veselească, să

petreacă, să se desfete. Ca să cumpere, cu preţ de sânge, tot ce le pofteşte inima: cântare(e, cai, cuţite de argint, servicii de aur, jucării scumpe pentru copiii lor. Vra să zică, tu să

munceşti, să munceşti până dai în brânci, iar el să strângă

grămezi de bani din truda ta, ca să-i dăruiască ibovnicii ţucal de aur!

Mama asculta, privea, şi încă o dată i se lămuri în faţa ochilor, ca o dâră luminoasă în întuneric, drumul pe care pornise Pavel împreună cu tovarăşii săi.

După cină se aşezară roată în jurul focului; în faţa lor, flăcările mistuiau cu grabă lemnele; în spate – se lăsase întunericul, învăluind pădurea şi cerul Cu ochii larg deschişi, aţintiţi asupra focului, bolnavul tuşea necontenit şi tremura din toate mădularele; părea că ultima fărirnă de viaţă se zbătea nerăbdătoare să-i iasă din piept, să părăsească trupul ros de boală. Răsfrânge.iile flăcărilor îi tremurau pe obraz, dar nu izbuteau săi învioreze faţa lipsită de viaţă. Numai în ochi ii mai licărea o luminiţă, gata să se stingă şi aceea.

— N-ar fi mai bine să intri în colibă, Saveli? – îl întrebă

lakov, aplecându-se către el.

i – Pentru ce? – răspunse el anevoie.

— Mai stau cu voi. Nu mai am mult de trăit între oameni…!

Îşi roti privirea, uitându-se pe rând la fiecare şi, după un răstimp de tăcere, urmă cu un zâmbet stins:

— Mă simt bine aici, între voi. Mă uit la fiecare şi mă

gândesc: poate că ei îi vor răzbuna pe toţi cei ce au fost jefuiţi, vor răzbuna poporul care a fost ucis din lăcomie…

Nu-i răspunse nimeni şi, puţin după aceea, bolnavul aţipi cu capul proptit neputincios în piept. Râbin îl privi şi grăi încet:

— Uite, aşa vine mereu la noi, se aşază şi vorbeşte totdeauna despre acelaşi lucru – despre batjocorirea omului.

în aceasta şi-a pus tot sufletul, ca şi cum i-ar fi luat cineva vederea şi n-ar mai fi în stare să vadă şi alte lucruri din lume.

— Dar, nu-i de ajflns atâta? – şopti mama îngân-durată.