unu! lângă altul către Sofia şi-i strânseră mâna tăcuţi, stângaci, dar cu căldură. Pe feţele lor se citea un stăpânit simţământ de mulţumire, de recunoştinţă şi multă prietenie şi se vedea bine că acest simţământ îi tulbura prin noutatea lui. Zâmbind, cu ochii uscaţi de nesomn, se uitau tăcuţi la Sofia, schimbându-se de pe un picior pe celălalt.

— Nu beţi olecuţă de lapte înainte de a porni la drum? – le întrebă Iakov.

— Dar ce, mai avem lapte? – întrebă Efim. Ignat îşi netezi ruşinat părul şi răspunse:

— Nu mai este, l-am vărsat… Zâmbiră toţi trei.

Vorbeau de lapte, dar mama simţea că se gândeau la altceva, că le doreau – ei şi Sofiei – tot binele cu putinţă. Sofia

era vădit mişcată şi se simţea tot aşa de stânjenită ca şi ei, tncât,nu găsi să le spună altceva decât:

— Vă mulţumesc, tovarăşi!

Ei se uitară unul la altul, oarecum descumpăniţi de cuvântul „tovarăşi”.

Bolnavul începu să tuşească înăbuşit. în foc se stingeau cei din urmă tăciuni.

— Să ne vedem cu bine! – răspunseră cu jumătate glas mujicii şi cuvântul lor mâhnit le însoţi până departe pe cele două femei.

Păşeau fără grabă pe cărarea care străbătea pădurea abia zărindu-se în semiîntunericul dimineţii şi mama, mergând în urma Sofiei, grăia:

— A fost frumos, ca-n vis! Oamenii vor să cunoască

adevărul, draga maichii, vor să cunoască adevărul! Ştii, era taman ca la biserică într-o zi de mare sărbătoare, dis-de-dimineaţă, înainte de utrenie… când preotul n-a venit încă, e întuneric şi parcă simţi o înfiorare; lumea începe să se adune… Colo se aprinde o luminiţă, dincolo alta şi încet, încet întunericul se împrăştie şi se face lumină în casa domnului.

— Adevărat! – răspunse veselă Sofia.

— Numai că aici casa domnului e întreg pământul!

— Aşa-i, întreg pământul! – repetă mama, clăti-nând din cap cu îngândurare. A fost atât de bine, cât nici nu poţi crede… Şi ce frumos ai vorbit, draga mea, tare frumos! Mi-era teamă că

n-o să fii pe placul lor…

După un scurt răstimp de tăcere, Sofia răspunse încet şi cu oarecare tristeţe:

— în mijlocul lor îţi simţi sufletul mai simplu…

Mergeau aşa, vorbind despre Râbin, despre bolnavul acela, despre cei trei flăcăi, care ascultaseră tăcuţi şi cu atâta luare aminte şi care, prin micile lor servicii neîndemânatice, dar grăitoare, îşi arătaseră simţămintele de recunoscătoare prietenie. Ieşiră ia câmp deschis. Soarele se ridica, venind parcă întru întâmpinarea lor. Nevăzut încă, îşi desfăcuse pe cer evantaiul străveziu de raze trandafirii; stropii de rouă de

pe iarbă străluciră în toate culorile acelei primăveri voioase şi pline de bucurii. Păsările se trezeau din somn, însufleţind dimineaţa cu larma lor veselă. Ciori grase, croncănind îngândurate, treceau cu fâlfâit greoi de aripi. Undeva, aproape, fluiera îngrijorat un grangur. Depărtările se dezvăluiau în fata soarelui, alungând de pe culmile dealurilor ză-bavnicele umbre ale nopţii-

— Se întâmplă. câteodată că vorbeşte un om multe şi de toate şi tu stai şi-l asculţi şi nu-nţelegi nimica, până nu-i vine lui în cap să-ţi spună o anume vor-buliţă, mică, neînsemnată… dar care lămureşte din-tr-odată totul! – grăia mama îngândurată. • – Aşa a fost şi cu bolnavul acela. Am auzit atâtea istorisiri şi cunosc şi eu cât de chinuiţi sunt muncitorii în fabrici şi pretutindeni. Dar te deprinzî cu asta de mic copil şi până la uimă parcă nu te mai râcâie aşa de tare la inimă. Deodată însă, vine unul şi-ţi spune o întâmplare atât de umilitoare, atât de murdară… Doamne, oare pentru asta atâţia oameni îşi dăruiesc muncii viaţa lor? Pentru ca patronii să-şi îngăduie asemenea batjocuri? Pentru aşa ceva nu se află iertare!

Gândul mamei zăbovea asupra acestui fapt, pentru că prin tâmpa şi neruşinata lui sclipire scosese deodată în lumină un lung şir da alte fapte asemănătoare, pe care le cunoscuse cândva. dar le uitase…

— Se vede că de plini şi ghiftuiţi ce sunt, li-e şi greaţă. Ştiu un zapciu care-i punea pe mujici să zică bună ziua calului, când îl scotea prin sat, iar pe cei care nu se supuneau poruncii îi băga la arest. Şi pentru ce asta? La ce-i folosea? Ce nevoie avea? Nu pricep… nu pot să pricep deloc!

Sofia prinse să îngâne un cântec voios, ca dimineaţa acelei zile…

VII.

Acum viaţa Nilovnei se petrecea într-o linişte ciudată.

Câteodată se mira ea însăşi de liniştea aceasta. Feciorul ei zăcea în închisoare şi dânsa ştia că-l aşteaptă o pedeapsă

grea, dar, când se gândea la aceasta, îi venea în minte fără să

vrea chipul lui Andrei, al lui Fedea şi un lung şir de alte chipuri. Imaginea lui Pavel, absorbindu-i pe toţi cei care împărtăşeau acelaşi destin ca şi dânsul, creştea în ochii mamei, îndemnând-o spre contemplare, făcând-o să mediteze maj îndelung şi mai adânc, lărgindu-i fără vrere, pe nesimţite, cercul gândurilor despre el şi îrn-prâştiindu-le în toate direcţiile. Resfirate astfel până departe în raze subţiri ş:i inegale, gândurile acestea pipăiau totul, căutau să lumineze şi să închege totu! într-un singur tablou şi nu-i dădeau răgaz sa se oprească asupra unui anumit lucru, nu îngăduiau ca durerea şi teama de soarta ce-l aştepta pe fecioru-sau să se cuibărească în inima ei de mamă.

Curând după aceea, Sofia plecă şi se întoarse peste vreo cinci zile, veselă şi voioasă, pentru ca după cî-teva ceasuri să

dispară iarăşi şi să nu se mai înapoieze decât peste două

săptămâni. Părea ca trece prin viaţă în goană, descriind cercuri mari, abătându-se donr uneori şi pe la trate-său, ca să-i umple „casa de muzică şi voioşie.

Mamei începuse să-i placă muzica. Asctiltând-o, simţea cum îi năvăleau în piept valuri calde, care-i pătrundeau până-n inimă, domolindu-i bătăile; atunci, ca din sămânţa aruncată

într-un pământ arat adânc şi mustind de vlagă, creşteau într-însa, puternice şi repezi, gânduri după gânduri şi înfloreau, sprintene şi minunate, cuvintele trezite de puterea sunetelor.

Îi era însă greu să se împace cu neorânduiala Sofiei, care îşi împrăştia hainele peste iot locul, arunca oriunde mucuri şi scrum de ţigară; şi mai greu încă

— M. Gorki – Mama se învoia cu vorba ei prea avântată, care nu se potrivea defel cu liniştita siguranţă a lui Nikolai, cu seriozitatea blajină şi statornică a vorbei sale. Sofia părea o fetişcană care vi ea să se arate mai mare de-cât este, dar care se uită încă la oameni ca la nişte jucării ciudate. Vorbea mereu despre sfinţenia muncii, dar nu-şi dădea seama că prin neglijenţa ei sporea fără nici un rost munca mamei; vorbea despre libertate, dar prin firea ei neîngăduitoare şi tăioasă şi prin veşnicele ei discuţii fără de sfârşit îi stânjenea pe toţi –

mama vedea prea bine lucrul acesta. Erau într-însa nenumărate contradicţii; din pricina asta mama se ţinea faţă

de ea cu fereală şi cu atenţia mereu încordată, neputând să-i arate acea căldură sufletească pe care o avea în toată clipa faţă de Nikolai.

Mereu preocupat, acesta ducea o viaţă molcomă şi rânduită: în fiecare dimineaţă, la ceasurile opt, îşi lua ceaiul şi citea ziarul, împărtăşind şi mamei ştirile pe care le afla.

Ascultându-l, mama vedea cu o uimitoare limpezime cum uriaşa maşină a vieţii îi măcina pe oameni fără nici o milă, pentru a-i preface în bani. Simţea că Nikolai avea ceva din firea lui Andrei. Că-şi hoholul, vorbea fără răutate despre oameni, soco-i tindu-i pe toţi vinovaţi de proasta întocmire a lumii, dar nu credea în viaţa ce avea să vină cu atâta înflăcărare şi cu atâta putere ca Andrei. Vorbea întotdeauna domol, cu glasul unui judecător aspru şi cinstit, şi deşi avea pe faţă un zâmbet de compătimire chiar şi atunci când vorbea despre lucrurile cele mai groaznice, ochii lui străluceau reci şi hotărâţi. In strălucirea aceasta, mama citea că e omul care nu iartă nimănui nimic, că nu poate să ierte şi, dându-şi seama că această neînduplecare îl apăsa greu, îi era milă de el. Pe zi ce trecea Nikolai îi era tot mai drag.

La ceasul nouă el pleca la birou, iar mama începea să

deretice prin casă, gătea, apoi se spăla, îşi punea o rochie curată, se aşeza în odaia ei şi se uita la ilustraţiile din cărţi, învăţase să citească, dar cititul îi cerea multă încordare; obosea repede şi începea să

25a.

piardă legătura dintre cuvinte. în schimb, ilustraţiile o distrau ca pe un copil: ele îi dezvăluiau o lume vie, pe care parcă o vedea aievea, o lume nouă şi minunată. Vedea oraşe mari, clădiri frumoase, maşini, vapoare, monumente nenumărate, comori făurite de mâna omului precum şi felurite plăzmuiri ale naturii în toată uimitoarea lor varietate.

Viaţa îşi dezvăluia necontenit aspectele ei şi fiecare zi îi înfăţişa înaintea ochilor lucruri măreţe, nemaivăzute,

minunate, care, prin bogăţiile lor nenumărate şi prin frumuseţea podoabelor lor, îi stârneau tot mai puternic setea sufletului ei trezit din amorţire. Ii plăcea mai cu osebire să

cerceteze planşele unui album de zoologie; cu toate că era tipărit într-o limbă străină, el îi înfăţişa în chipul cel mai viu frumuseţile, bogăţiile şi întinderile globului pământesc.

— Cât îi de mare pământul ăsta! – îi spunea ea lui Nikolai.

Mai mult decât orice o înduioşau gâzele şi îndeosebi fluturii.