— Liberaţi strada! – răcni ofiţerul.
La vreo zece paşi de dânsa, mama văzu iarăşi un pilc de oameni buluciţi unul într-altul. Trăgându-se încet către fundul uliţei, se împrăştiau prin ogrăzi, mormăind, bodogănind şi şuierând.
— Dar pleacă odată, afurisito! – strigă în urechea mamei un soldat tânăr cu mustăţi lungi, împin-gând-o pe trotuar.
Mama porni încet, sprijinindu-se în frântura de lemn; n-o mai ţineau picioarele. Ca să nu se prăbuşească, se rezema cu mina cealaltă de garduri, de ziduri. Oamenii care se aflau în faţa ei se trăgeau îndărăt; în rând cu ea şi în urma ei înaintau soldaţii., – Hai, du-te, du-te… – o îndemnau ei.
Soldaţii trecură înainte; ea se opri locului şi îşi întoarse ochii înapoi. La capătul străzii, un lanţ rărit de soldaţi oprea intrarea în piaţă. Piaţa era pustie. In faţa ei, aceleaşi umbre cenuşii înaintau încet către oamenii care mai zăboveau în stradă…
Voi să se întoarcă înapoi, dar fără să-şi dea seama porni înainte şi, ajung.înd la un colţ al străzii, apucă pe o ulicioară, care i se deschidea în faţă, îngusta şi pustie.
Se opri iarăşi, oftă adânc şi îşi aţinti urechea. Undeva înaintea ei, se auzea vuiet de glasuri.
Porni într-acolo, sprijinindu-se în frântura din prăjina steagului, şi rnişcând tulburată din sprâncene. Deodată o năpădiră sudorile şi prinse a da din mâini, fremătând din buze. Cuvinte venite fără de veste îi scăpărau din inimă, ca o puzderie de scântei, învăl-măşindu-se şi stârnindu-i o nestăpânită şi aprigă dorinţă de a le rosti, de a le striga în gura mare…
Ulicioara coti la stânga şi, după colţ, mama văzu mulţime de oameni; cineva spunea cu glas puternic:
— Nu se vâră nimeni în baionete, fraţilor, numai aşa, de florile mărului!
— I-ai vXzut! Straşnici oameni! Ăia veneau peste ei, iar ei stăteau neclintiţi! Stăteau, măi fraţilor, fără nici o frică…
— Ce zici de Paşa Vlasov? Ce mai flăcău…!
— Dar hoholul?
— Sta cu mâinile la spate şi zânibea, diavolul…
— Dragii mei! Oameni buni!:-• strigă mama, făcându-şi drum prin mulţime. In faţa ei oamenii se trăgeau înlături, dându-i toată cinstirea. Cineva izbucni cu veselie:
— Ian te uită, – a luat steagul!
— Vine cu steagul în mână!
— Ţine-ţi gura! – îl opri o voce aspră. Mama îşi desfăcu mâinile înlături.
— Ascultaţi-mă, pentru dumnezeu! Toţi sunteţi de ăi noştri, oameni de inimă, prieteni… Nu vă fie frică de cele ce se-ntâmplă! S-au ridicat copiii noştn, sânge din sângele nostru, şi au pornit paşnic să caute dreptatea… dreptate pentru toţi!
Pentru voi toţi, pentru pruncii voştri au pornit pe drumul Golgotei… ca să vă aducă zile pline de lumină. Ei vor o altă
întocmire de viaţă, vor să trăiască în adevăr şi dreptate… vor binele tuturor!
Inima îi bătea năvalnic, de parcă nu-i mai încăpea în piept; îşi simţea gâtlejul înfierbântat şi uscat. De undeva, din adâncul sufletului, ţâşneau cuvinte de atotcuprinzătoare iubire de oameni, cuvinte care-i ardeau limba, făcând-o să se mişte,'sprintenă şi liberă.
Vedea că mulţimea o asculta în tăcere, simţea că oamenii îmbulziţi în jurul ei irământau în cugetul lor ceea ce le spunea dânsa şi în inima ei creştea dorinţa – care acurn i se limpezise deplin – de a-i împinge pe toţi pe drumul pe care porniseră Pavel, Andrei şi toţi cei care fuseseră lăsaţi în mâinile soldaţilor.
Purtându-şi privirea pe chipurile posomorite şi încordate care o înconjurau, mama urmă cu blândeţe. dar şi cu toată
hotărârea:
— Copiii noştri au pornit în pace, au pornit întru căutarea fericirii; ei au pornit pentru toţi oamenii în numele adevărului lui Hristos, ridicându-se împotriva tuturor lucrurilor cu care cei răi, hrăpăreţi şi făţarnici ne-au legat, ne-au strivit şi ne-au asuprit! Dar gândiţi-vă, dragii mei, că aceşti copii ai noştri, sânge din sângele nostru, s-au ridicat pentru tot poporul, pentru toată lumea, pentru toţi cei care muncesc! Aşadar nu-i părăsiţi, nu vă lepădaţi de ei, nu-i lăsaţi singuri în drum! Fie-vă milă de voi înşivă… Încredeţi-vă în glasul inimii fiilor voştri, căci în el sălăşluieşte adevărul şi pentru acest adevăr se jertfesc ei. Credeţi-i!
Glasul i se frânse; se clătină, istovită. Cineva o sprijini să nu cadă…
— Vorbă creştinească, oameni huni! – strigă un glas înăbuşit, tulburat.
— Ascultaţi ce vă spun, asta-i vorbă creştinească!
Altul o căina:
— Tare se mai frământă, sarmaua! I se răspunse cu mustrare:
— Nu se frământă dâusa, ci ne zgâlţâie pe noi, proştii, nu pricepi?
Deodată se ridică deasupra mulţimii un glas subţire şi tremurat:
— Oameni buni! Ce rău a făcut, mă rog, Miţea al meucă doar ştiţi ce suflet curat are! A mers împreună cu tovarăşii lui iubiţi… Dânsa are dreptate: de ce adică să ne părăsim copiii?
Ce rău ne-au făcut?
Zguduită de vorbele acestea, mama izbucni în plâns înăbuşii.
— Du-te acasă, Nilovna! Du-te, mamă! Eşti frântă de osteneala! – îi spuse Sizov cu glas tare.
Ei a palid, barba-i era răvăşită şi tremura. Incruntân,d: sprâncenele, îşi. roti privirea aspxă peste chipurile celor din jur, ăe îndreptă din şale şi grăi răspicat:
— Fiu-meti: Matvei, s-a prăpădit aici, la fabrică, după cum ştiţi!: Dar dacă ar fi trăit, eu însumi l-aş fi trimis să meargă
umăr la umăr cu ei, cu cei pe care i-au ridicat a-dineatiri; eu însumi-i-aş ti spus: „Du-te şi tu, Matvei! Du-te, aşa e drept, aşa e cinstit!”
