E bine?
— Bine, bine! Hristos să vă aibă în paza lui! – murmură
mama.
Când ieşi în strada şi auzi vuind în văzduh glasul înfierbântat şi nerăbdător al mulţimii, când văzu pretutindeni, pe la ferestrele caselor şi pe la porţi, pilcuri de oameni care îi petreceau cu priviri curioase pe Pavel şi pe Andrei, i se aşternu pe ochi o-ceaţa care, schimbându-se necontenit, era când verde-stră-vezie, când de un cenuşiu-închis.
Oamenii îi salutau şi salutul lor avea acum parcă ceva neobişnuit. Urechea ei prindea frânturi de vorbă rostite în şoaptă:
— Uite, ei sunt capii…
— Da, da, dar noi nu ştim cine-s capii…
— D-apăi că n-am spus nimic de rău! Undeva, într-o curte, cineva strigă cu întărâtare:
— O să-i prindă poliţia şi o să fie vai de ei!
— I-a mai prins şi altă dată!
Din dosul unei ferestre răzbi în stradă, înspăi-mântat, ţipătul de desnâdejde al unei femei…
— Vino-ţi în fire! Ce, eşti holtei?
Când ajunseră în dreptul casei lui Zosimov, care primea de la fabrică un ajutor lunar, fiindcă, în urma unui accident de muncă, rămăsese fără picioare, acesta scoase capul pe fereastră şi strigă:
— Paşka, o să-ţi sucească gâtul, ticălosule, pentru faptele tale! Ai să vezi tu…!
Mama tresări şi se opri locului. Strigătul lui Zosimov îi stârnise în suflet un simţământ de aprigă mânie. Privirea ei trecu ca o străfulgerare peste faţa mare şf puhavă a ologului; acesta îşi trase capul înapoi, su-dukid. Mama grăbi iarăşi pasul ca să-l ajungă.pe Pavel; ţinându-se în urma lui, se silea să nu rămână prea departe.
Pavel şi Andrei treceau înainte, ca şi când n-ar fi văzut nimic din ce se petrecea în jurul lor, ca şi când n-ar fi auzit strigătele care-i însoţeau. îşi vedeau de drum liniştiţi, fără
grabă. Deodată fură opriţi de Mironov, un om în vârstă, aşezat şi foarte respectat de.toată lumea, pentru viaţa lui cumpătată şi cinstită.
— Nici dumneata nu lucrezi azi, Danilo Ivanovici? – îl întrebă Pavel.
— Nevastă-mea stă să nască. De altfel, e o zi cam neliniştită
astăzi! – dădu lămurire Mironov, privindu-şi ţintă tovarăşii; apoi întrebă în taină:
— Măi băieţi, se aude c-aţi avea de gând să-i faceţi scandal directorului, să-i spargeţi geamurile.
— Dar ce, suntem beţi! – exclamă Pavel.
— O să mergem pe stradă cu steagul şi o să cân-tăm… atâta tot! – spuse hoholul.
— Ascultaţi-ne cântecele – în ele e credinţa noastră!
— Credinţa v-o cunosc eu! – zise Mironov îngân-durat.
— Am citit foile acelea. Eh, uite-o şi pe Nilovna! – exclamă el, privind-o pe mama cu ochi zâmbitori, inteligenţi.
— Nu c v/n va ai pornit şi tu la răzvrătire?
— Măcar acurn, înainte de moarte, să mă simt şi eu în voie, mergând în pas cu adevărul!
— Ia te uită! – spuse Mironov.
— Se vede treaba că-i adevărat ce se spune, că tu, adică, ai fi strecurat în fabrică broşurile oprite.
— Cine spidHHusta? – întrebă Pavel.
— De, aşa fflworbeşte! Ei, cu bine! Ţineţi-vă tare şi luaţi searrWpa n-o scrântiţi!
Mama râderr înfundat; îi părea bine că umblau asemenea vorbe pe seama ei. Pavel îi spuse zâm-bind:
— Te paşte închisoarea, mamă!
Soarele se înălţa tot mai sus, revărsându-şi căldura peste înviorătoarea prospeţime a acelei zile de primăvară. Norii pluteau agale, iar umbra lor, tot mai subţire şi mai străvezie, luneca lin, în fâşii uşoare, pe străzi şi pe acoperişurile caselor, învăluind oamenii şi curăţind parcă tot cartierul, ştergând deopotrivă colbul şi noroiul de pe ziduri şi acoperişuri, şi tristeţea de pe chipuri. Un suflu de voie bună răzbătea pretutindeni, iar glasurile răsunau mai puternice, acoperind huruitul depărtat al maşinilor.
Şi iarăşi răzbiră la urechile mamei vorbe de tot felul, pornind din toate părţile, de la ferestre, de prin curţi, unele târându-se, altele venind în zbor, unele tulburate şi înveninate, altele chibzuite şi pline de voioşie. Acum însă, ea ar fi vrut să le răspundă, să mulţumească, să lămurească, ar fi vrut să intre cu totul în viaţa ciudat de pestriţă a acelei zile.
După un colţ de stradă, într-o ulicioară îngustă, se adunaseră vreo sută de oameni şi din mijlocul lor se auzea vocea lui Vesovşcikov:
— Storc sângele din noi ca zeama din poama de coarne! – şi vorbele lui cădeau grele, ca de plumb, pe capetele oamenilor.
— Aşa e! – răspunseră câteva glasuri deodată, unindu-se într,-un strigăt puternic.
— Se străduie din răsputeri flăcăul nostru! – zise Andrei.
