asemuiesc. Viaţa pe care am dus-o înainte nu-mi îngăduia nici o asemuire. în lumea noastră toţi trăiesc ia fel. Acum însă, văd şi cum trăiesc alţii, îmi aduc aminte cum am trăit eu şi mi se umple sufletul de amărăciune… şi mi-e tare greu!

Urmă apoi cu glas scăzut:

— Poate că nu ştiu să spun lucrurile astea aşa cum s-ar cuveni şi poate că nici n-ar fi nevoie să le spun, fiindcă le cunoaşteţi şi dumneavoastră prea bine…

În glas îi tremurau lacrimi şi, privindu-i cu ochi 2Âmbitori, adaose:

— Dar îmi deschid inima, ca să vedeţi că vă vreau tot binele.

— Noi vedem asta! – spuse Nikolai încet. Neputându-şi potoli dorinţa, mama le vorbi iarăşi despre lucrurile care erau pentru ea cu totul noi şi i se păreau de o nepreţuită

însemnătate. Le vorbi despre viaţa ei plină de umiliri şi obidă, despre suferinţele pe care le răbdase cu resemnare; povestea fără răutate, cu un zâmbet mâhnit pe buze, desfăşu-rând ghemul cenuşiu al zilelor ei amare, numârâud bătăile îndurate de la bărbatu-său şi mirându-se ea singură acum, când se gândea cât de neînsemnate erau pricinile pentru care fusese bătută, cum de nu ştiuse să le înlăture.

Ei o ascultau tăcuţi, striviţi de înţelesul adânc a! acestei povestiri a vieţii unei fiinţe, care fusese sccotită drept vită şi care ani de-a rândul nu se împotrivise, crezând ea însăşi că

era aşa cum o socoteau ceilalţi. Părea că mii de vieţi vorbeau prin gura ei ţ tot ce povestea mama era simplu şi obişnuit, dar tot aşa de simplă şi obişnuită era viaţa a nenumăraţi aili oameni de pe pământ şi de aceea povestea vieţii ei dobândea valoarea unui simbol, Nikolai îşi pusese coatele pe masă, îşi sprijinise capul în palme şi rămăsese neclintit, privind-o atent prin ochelari, cu. ochii într-o aţintită încordare. Sofia se rezemase de speteaza scaunului şi, din vreme în vreme, tresărea, ciătinând din cap. Părea mai palidă şi mai slabă; şi nu mai fuma.

— Odată m-ain simţit şi eu adânc nenorocită; mi s-a părut că trăiesc ca într-un delir, – grăi Sofia încet, lăsând capul în jos.

— Asta s-a întâmplat, pe când eram deportată. Era un orăşel mic de provincie; n-aveam nici o ocupaţie, n-aveam la ce să

mă gândesc, decât doar la mine însămi. Şi atunci, neavând altceva mai bun de făcut, m-ani apucat să-mi revăd şi să-jni cântăresc în gând toate nenorocirile prin care trecusem: uite, inii spuneam, în-am certat cu tata, care îmi era atât de drag, ni-au dat afară din lice'.i şi m-au umilit, iar după aceea a urmat închisoarea, trădarea unui tovarăş la care ţineam mult, arestarea lui bărbatu-meu, din nou închisoarea şi deportarea şi în slârşit moartea lui bărbatu-meu. Şi mi se părea atunci că sunt cea mai nenorocită fiinţă din lume. Dar văd că toate nenorocirile mele, înzecite chiar, nu fac nici cât o lună din viaţa dumitale, Pelagheia Nilovna… Să înduri atâta suferinţă zi de zi, vreme de ani şi ani de-a rândul… Dar de unde mai iau oamenii putere, ca să rabde atâta?

— Se obişnuiesc! – răspunse Vlasova, oftând.

— Credeam că, oricum, cunosc şi eu viaţa! – spuse şi Nikolai îng'mdurat.

— Dar când iau cunoştinţă despre ea, nu din paginile cărţilor, sau numai din impresiile mele răzleţe, ci uite aşa, de-a dreptul, cum s-a iiitâmplat acum, mă îngrozesc! Sunt ingroziicare mai cu seamă amănuntele neînsemnate, sunt îngrozitoare nimicurile, minutele din care se alcătuiesc anii.

Convorbirea se desfăşura, creştea, cuprinzând această viaţă

întunecată din toate laturile ei; mama se adâncea tot mai mult în amintirile ei şi, scoţând la iveală din negura trecutului umilirile de fiecare zi, zugrăvea un apăsător tablou de groază mută, în care i se scufundase tinereţea. In cele din urma spuse:

— Vai! V-am împăiat capul cu atâta vorbărie; e timpul să vă

duceţi la culcare! Nu e cu putinţa să povesteşti totul…

Nikolai şi Sofia se despărţiră de dânsa fără să mai spună

vreo vorbă. I se păru însă că Nikolai se înclinase în ţaţa ei mai adine ca de obicei şi că îi strân-sese mâna mai tare. Iar Sofia o duse până la uşa odăii ei şi, oprindu-se în prag, îi spuse încet:

— Odihneşte-te, noapte bună!

Glasul ei împrăştia căldură, iar ochii cenuşii trecură ca o mângiiere blândă peste obrajii mamei…

Mama luă mâna Sofiei şi, strângând-o în palmele ei, îi răspunse:

— îţi mulţumesc…!

IV.

Câteva zile mai târziu mama şi Sona se îiuaiişarâ înaintea lui Nikolai ca două târgoveţe nevoiaşe, im-brăcate în fuste şi bluze vechi de stambă, cu câte o tăgârţă prinsă peste umeri şi cu câte un băţ în mină. în straiele acestea Sofia părea mai scundă, iar chipul ei palid arăta mai aspru.

Luându-şi rămas bun de la soră-sa, Nikolai îi strânse mina cu putere; mama îşi dădu încă o dată seama cit de simple şi de liniştite erau legăturile dintre dânşii. Fără sărutări, fără

vorbe duioase, oamenii aceştia ştiau totuşi să fie mereu atenţi şi plini de grijă unul faţă de celălalt. Acolo, în lumea în care

trăise dânsa, oamenii se sărutau, îşi spuneau adesea cuvinte pline de duioşie, dar aceasta nu-i împiedica să sară unii asupra altora ca nişte dulăi flămânzi.

Cele două femei străbătură tăcute străzile oraşului, ieşiră la câmp şi, păşind umăr la umăr, apucară pe un drum care se desfăşura larg şi bătătorit între două şiruri de mesteceni bătrâni

— N-ai să osteneşti? – o întrebă mama pe Sofia.

— Crezi că puţine drumuri de-astea am bătut? Sunt deprinsă…

Plină de veselie, de parcă s-ar fi lăudat cu niscai pozne din copilărie. Sofia începu să-i povestească despre munca ei revoluţionară. Trecuse prin tot felul de întâmplări; purtase nume străin, folosind acte false, se travestise, se ascunsese de agenţi, cărase zeci de kilograme de cărţi interzise, prin diferite oraşe, organizase fuga tovarăşilor deportaţi, îi însoţise în străinătate. Odată fusese instalată în locuinţa ei o tipografie clandestină; când jandarmii, prinzând de veste, veniseră să-i facă percheziţie, ea izbutise, cu un minut înainte de sosirea lor, să se travestească în slujnică şi plecase fără palton, cu o basma subţire pe cap, cu o tinichea de gaz în mână, trecând pe sub nasul musafirilor ei, care tocmai intrau pe poartă.

Străbătuse astfel pe un ger cumplit întreg oraşul, de la un capăt la celălalt. Altă dată, sosind într-un oraş străin, s-a dus la nişte cunoştinţe, dar tocmai când urca scara, băgă de seamă că la locuinţa lor se făcea percheziţie. Ura prea târziu ca să se mai poată întoarce; se hotărî deci să sune la uşa unui apartament ce se aâla cu un etaj mai jos, intră cu valiza în mână la nişte oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea şi le mărturisi desr chiş cum stau lucrurile.

— Puteţi să mă predaţi jandarmilor dacă vreţi, dar nu cred c-o s-o faceţi, – le-a spus ea cu încredinţare. Gazdele, la care o adusese această întârnplare, s-au speriat grozav şi n-au dormit toată noaptea, aşteptând în fiecare clipă să bată

cineva la uşă, dar n-au avut curajul s-o predea jandarmilor”; iar a doua zi diinineaţa au făcut haz împreună cu dânsa de

spaima prin care trecuseră. Odată, călătorea în straie de călugăriţă în acelaşi vagon şi pe aceeaşi bancă cu agentul care o urmărea; fudulindu-se cu dibăcia lui, el îi mărturisi toate trucurile de care se folosea. Era încredinţat că ea se află

în acelaşi tren, într-un vagon de clasa a doua; cobora la fiecare staţie, iar când se întorcea în compartiment, îi spunea:

— Nu se vede, pesemne s-a culcat. Apăi îi doboară osteneala şi pe ei, că duc viaţă chinuită, ca şi noi!

Mama o asculta, veselindu-se şi cuprinzând-o cu o privire mângâioasă. înaltă şi uscăţivă, Sofia păşea uşor şi sigur, cu picioarele ei zvelte. Din mersul ei, din vorbă, din sunetul glasului, puţin învăluit, dar voios, din toată făptura ei dreaptă, răzbătea o îmbelşugată sănătate sufletească şi o îndrăzneală plină de voioşie. Ochii ei priveau lumea plini de voie bună, descoperind pretutindeni câte un lucru care îi stârnea o bucurie tinerească.

— Ia uite, ce pin minunat! – spunea cu însufleţire, arătând câte un copac. Mama se oprea să-l vadă mai bine: pinul nu era nici mai înalt, nici mai stufos decât ceilalţi.

— Da, e un copac frumos! – încuviinţa dânsa zim-bind. Şi, întorcându-se către Sofia, se uita la şuviţele cărunte de deasupra urechii, pe care vântul le răvăşea jucăuş.

— I-auzi ciocârlia!

— In ochii cenuşii ai Sofiei se aprindea o văpaie domoală, iar trupul ei se avânta parcă întru întâmpinarea cântecului, care răsuna nevăzut în înaltul cerului. Uneori se apleca mlădioasă,' rupea câte o floare de câmp şi, abia trecându-şi degetele subţiri şi agile peste petalele care tremurau uşor, le mângâia drăgăstos, îngânând o frântură de cântec, cu glas scăzut şi plin de farmec.

Toate acestea stârneau în inima mamei dorinţa de a se simţi cât mai aproape de femeia aceasta cu ochi luminoşi şi, fără

să-şi dea seama, ea se strângea tot mai mult lingă dânsa, străduindu-se a se ţine în pas cu ea.

Când şi când, în cuvintele Sofiei răzbea o anume asprime, pe care mama o socotea de prisos şi oare o îngrijora:,'N-o să-i

placă lui Mihailo…” îndată însă Sofia îşi relua vorba ei simplă

şi caldă şi mama se uita iarăşi în ochii ei, zâmbind.