Mama îi atinse uşor braţul cu mina:
— Hai, alungă-ţi gândurile triste, Andriuşa ' i/5
— Mai lasă-mă aşa o clipă, nană dragă, – o rugă el cu glas domol, plin de blândeţe.
Şi, înfierbântându-se deodată, urmă izbind cu pumnul în masă:
— Da, Pavele, mujicul, în ziua când s-o ridica, o să pustiască
tot pământul! Ca după o molimă de ciumă o să dea foc la tot, pentru ca toate urmele obidei şi umilinţelor lui sa se spulbere odată cu cenuşa…
— Şi, după aceea, are să ni se pună nouă în cale! – adăugă
Pavel liniştit.
— Datoria noastră este să nu-l lăsăm să ajungă până acolo!
Datoria noastră este să preîntâmpinăm aceasta! Noi suntem mai aproape de el decât toţi ceilalţi; pe noi o să ne creadă şi pe noi o să ne urmeze!
— Ştii, Râbin ne-a propus să tipărim o gazetă pentru sate! •
– îl vesti Pavei.
— E bine şi trebuie s-o facem! Pavel spuse zâmbind:
— îmi pare rău că nu m-am ciorovăit cu el! Frecându-se pe cap, hoholul spuse calm:
— O să avem destulă vreme să ne ciorovăim cu el, n-ai grijă!
Tu zi-i înainte din fluierul tău şi cei care n-au picioarele prinse în pământ au să joace după cum le vei cârria tu! Râbin n-a greşit când a spus că noi n-avem rădăcini în pământ. Şi nici nu trebuie s-avem, pentru că nouă ne revine sai'cina să
punem pământul în mişcare. O să-l zgâlţâim odată, cu putere, şi oamenii or să se desprindă de el, apoi o să-l zgâlţâim a doua oară şi a treia oară!
Mama spuse surâzând:
— Pentru tine, Andriuşa, totul e atât de sir-„iu!
— Ei, da! – răspunse Andrei.
— Simplu: ^en-tru că şi viaţa e simplă!
Câteva minute trecură în tăcere; apoi Andrei se ridica.
— Mă duc să mă plirnb puţin pe câmp…
— După baie? Afară s-a cam stârnit vântul, vezi să nu te pătrundă frigul! – îl povăţui mama.
J75
— D-apoi chiar asta-mi şi trebuie, să mă zvânt puţin!
— Ia seama să nu răceşti! – stărui şi Pavel cu grijă.
— Mai bine trage-i un somn!
— Ba nu, mă duc!
Se îmbrăcă şi plecă fără să mai rostească vreo vorbă.
— îi e greu, – zise mama oftând.
— Ştii, mamă, – îi spuse Pavel, – bine ai. făcut că ai început să-l tutuieşti!
Dânsa îl privi mirată:
— Nici n-am băgat de seamă, mi-a venit aşa, deodată, să-i zic tu! Mi-i aşa de aproape, cit nici nu pot să-ţi spun!
— Ce inimă bună ai, mamă! – zise Pavel cu glas scăzui.
— Numai de-aş fi în stare să-ţi fiu de ajutor cât de cât, ţie şi celorlalţi! De m-aş pricepe cum!
— Ai să te pricepi, nu-ţi fie frică! Ea râse încetişor şi adaose:
— Uite, vezi, tocmai de asta, adică de frică, nu ma pricep cum să scap!
— Bine, mamă! Să nu mai vorbim de asta! Să ştii numai că-ţi mulţumesc mult, mult de tot!
Mama trecu în bucătărie, ca să nu-l tulbure cu lacrimile ei.
