Hristos a înviat din morţi…

cânta hoholul, stând cu mâinile la spate şi zâmbind. Ea se aplecă, ridică pruncul de jos şi-l aşeză pe un car cu şindrilă; alături de car mergea Nikolai, care spunea râzând:

— Mi-au dat o muncă foarte grea…

Strada era murdară; la ferestre se arătau oameni care fluierau, strigau, dădeau din mâini. Ziua era senină, soarele ardea luminos şi nicăieri nu se zărea vreun petic de umbră.

— Gintă, nană! – zicea hoholul.

— Aşa e viaţa! Şi-i dădea înainte cu cântecul, acoperind cu glasul lui toată larma dimprejur. Mama porni după el, dar deodată se poticni şi se prăbuşi într-o prăpastie fără fund, care o primi cu un vuiet de spaimă… Când se trezi, tremura din tot corpul. 1 se părea că o mână aspră şi grea îi cuprinsese inima şi, într-un joc crud, i-o strângea încet.

Sirena îşi striga poruncitoarea ei chemare la lucru. îşi făcu socoteala că trebuie să fie cel de al doilea semnal. în cameră

zăceau, aruncate în mare neorânduială, cărţi şi îmbrăcăminte; nici un lucru nu era ia locul lui; pe podea se vedeau urme de picioare.

Se sculă şi, fără să se mai spele, fără să-şi spună

rugăciunea, se apucă să facă rânduială în odaie. In bucătărie zări băţul rupt, cu fâşia de pânză roşie care atârna de el; îl luă, voind să-l vâre după sobă, dar se răzgândi; smulse fâşia de steag, împături cu grijă peticul roşu şi-l vârî în buzunar;

apoi rupse bătui în două pe genunchi şi-l aruncă în sobă.

După aceea spălă duşumeaua şi geamurile cu apă rece, puse samovarul şi se îmbrăcă. Se aşeză în bucătărie lângă

fereastră şi, deodată, îi veni în minte aceeaşi întrebare:,Şi acum? Ce să iac acum?

Aducându-şi aminte că nu-şi spusese rugăciunea, se îndreptă către icoane, dar, după câteva clipe, se întoarse iarăşi la fereastră; inima îi era pustie.

O linişte ciudată domnea în toată împrejurimea, ca şi cum oamenii care ieri umpluseră strada cu strigătele lor astăzi ar fi stat ascunşi prin case, gândin-du-se în tăcere Ia ziua ceea atât de neobişnuită.

Deodată îi veni în minte o întâmplare din tinereţe, în parcul bătrân al boierilor Zausailov se afla un iaz mare, năpădit de nuferi. Într-o mohorâtă zi de toamnă. a trecut pe lângă iaz şi, de pe mal, a văzut o barcă în largul apei. Iazul era întunecat şi liniştit, iar barca părea înţepenită pe apa neagră, presărată

cu frunze galbene. O tristeţe adâncă, o durere neştiută. se desprindea din b^Vca aceea fără vâslaş şi fără vâsle, singuratică şi nemişcată pe întinsul fără luciu al apei, între frunzele moarte. Şi mama a stat îndelung pe malul iazului, gândindu-se: cine să fi împins oare barca de la mal şi pentru ce? Seara s-a aflat că se înecase în iaz nevasta logofătului lui Zausailov, o femeie scundă, cu pasul iute şi cu părul negru, veşnic ciufulit.

Mama îşi trecu mina pe obraz şi gândul ei pluti zbuciumat peste amintirile zilei de ieri. Copleşită de aceste amintiri, rămase mult timp cu ochii pironiţi pe ceaşca de ceai care se răcise demult; în suflet simţea tot mai puternic dorinţa de a avea în clipa aceea lângă dânsa pe un om înţelept, simplu, deschis, pe care să-l întrebe o mulţime de lucruri.

Şi, parcă anume ca să-i împlinească această dorinţă, după

amiază se ivi Nikolai Ivanovici, Dar când îl văzu, fu cuprinsă

deodată de o mare nelinişte şi, fără să-i răspundă la salut, îi spuse încet:

— Vai, tăicuţule, rău ai făcut că ai venit! E o mare nesocotinţă! Dacă se află că vii pe-aici, te arestează…

El îi strânse rnâna cu putere, îşi îndreptă ochelarii, apoi, plecându-şi capul şi apropiindu-şi obrazul de al ei, o lămuri cu vorba-i pripită-:

— Uite ce e: eu ni-am înţeles cu Pavel şi cu Andrei că, dacă-i arestează, să te mut chiar a doua zi în oraş! Ţi-au făcut percheziţie?

— Mi-au făcut. Au scotocit peste tot, m-au căutat şi pe mine.

N-au nici un pic de ruşine oamenii ăştia!

— Ce' nevoie au ei de ruşine? – zise Nikolai, ridicând din umeri. Ii arătă* apoi. de ce trebuia; să se mute în oraş.

Mama îi asculta glasul prietenos, plin de grijă, îl privea cu un zâmbet şters şi, neîuţelegind ceea ce-i spunea el, se> mira de simtă muratul de caldă încredere pe care i-l stârnea omul acesta.

— Dacă. Paşa a vrut aşa, – zise ea, – şi dacă n-am să vă

stânjenesc…

El o întrerupse.

— în privinţa asta n-ai nici o grijă! Locuiesc singur. Din când în când: mai vine soră.-mea…

— N-am să mănânc pâine degeaba, – cugetă ea cu glas tare.

— Dacă vrei, îţi găsim noi de lucru, – zise Nikolai.

Pentru dânsa „lucru” însemna o muncă strâns legată de activitatea lui Pavel, Andrei şi a tovarăşilor lor.

Cu gândul acesta se apropie de Nikolai şi îl întrebă, uitându-se ţintă în ochii lui:

— îmi găsiţi?

— Gospodăria mea e mică, gospodărie de burlac…

— Nu m-am gândit la asta. Nu-i vorba de gospodărie! –

spuse ea încet. Şi oftă cu mâhnire, simţin-du-se umilită că el n-o înţelesese. Nikolai zâmbi cu ochii lui de miop şi spuse îngândurat:

— Dacă ai putea să afli de la Pavel, când ţi s-o îngădui să-l vezi, adresa ţăranilor acelora care ceruseră să le tipărim o gazetă…

— îi cunosc! – strigă ea bucuroasă.

— Am să-i găsesc şi am să fac tot ce-mi veţi spune. Cine m-ar putea bănui că duc lucruri oprite. Slavă domnului, am dus de atâtea ori la fabrică!

Deodată simţi dorinţa de a porni la drum, de a cutreiera sate, de a străbate păduri; cu traista pe umăr, cu băţul în mână.

— Te rog, tăicuţule, să laşi în seama mea treaba asta, te rog din suflet! – grăi ea.

— Am să mă duc peste tot, prin toate guberniile; am să aflu toate căile! Vara şi iarna, până la moarte, ca o pribeagă am să

umblu, şi ce, nu-i o ursită bună pentru mine?

Când se văzu în închipuire pribegind fără adăpost şi cerând de pomană, în numele lui Hristos, pe la ferestrele căsuţelor de prin sate, o cuprinse tristeţea.

— Nikolai îi luă cu grijă mina şi i-o mângâie cu mina lui caldă. Apoi se uită la ceas şi spuse:

— Despre asta o să mai ^orbim noi!