Şi, făcându-i vesel cu ochiul, se întoarse către mamă:
— Treaba asta, maică, e tare gingaşă.
Şi iarăşi se întoarse către Pavel, cu glas de po-vaţă:
— Judeci cam pripit, frăţioare! într-o treabă de mare taină, ca asta, nu prea e locul să ne gândim la cinste. Chibzuieşte şi tu: mai întâi şi întâi, o să-i bage la închisoare pe flăcăul la care s-a găsit cartea, iar nu pe învăţători – una la mână. în al doilea rând, învăţătorii, chiar dacă răspândesc cărţi îngăduite, ele au acelaşi tâlc ca şi cele oprite, doar că sunt scrise cu alte vorbe şi cuprind mai puţin adevăr – două la mâna. Asta înseamnă că ei urmăresc acelaşi lucru pe care-l urmăresc şi eu, numai că ei umblă pe drum ocolit, pe când eu am luat-o de-a dreptul, pe şleahul cel mare. în faţa stăpânirii
însă, se cheamă că şi ei şi noi purtăm aceeaşi vina. Este? în al treilea rând, puţin îmi pasă de ei, fră-ţioare – pentru că, vezi şi dumneata, ce tovărăşie de drum poate să fie între unul care umblă pe ios şi altul care merge călare? Cu un mujic poate că
n-aş face-o. Cu ei însă, e altă socoteală: învăţătorul e fecior de popă, iar învăţătoarea e fată de „moşier; de ce-o fi umblând să
ridice poporul nu pricep. Eu sunt mujic şi n-am de unde să
ştiu ce vor fi având ei în capetele lor de domni. Eu ştiu ce fac eu, dar ce vor să facă ei, asta nu pot să ştiu. O mie de ani oamenii şi-au făcut, fără greş, trebuşoara lor de domni, adicăte au luat şapte piei de pe mujic şi acuma s-au trezit şi ei deodată şi hai să lumineze ţărănimea! Mie, îţi spun drept, frate, nu-mi plac basmele defel, iar astea toate parc-ar fi dintr-un basm. întrucât mă priveşte, toţi domnii ăştia se află
tare departe de mine, toţi la fel, oricine ar fi ei. Mergi iarna pe câmp şi bagi de seamă deodată că hăt-departe, în zare, mişcă
ceva. Ce lighioană să fie? Lup, vulpe, ori doar un câine? N-am de unde să ştiu! E prea departe!
Mama se întoarse către Pavel; avea faţa tristă.
Ochii lui Râbin scânteiau întunecaţi; se uita la Pavel cu o vădită mulţumire de sine şi, trecându-şi degetele prin barbă, urmă înfierbântat:
— Mie nici nu-mi arde şi nici n-am vreme de politeţuri.
Viaţa-i aspră. Într-o droaie de câini nu-i ca într-o turmă de oi; fiecare haită latră-n felul ei…
— Sunt unii domni, – începu mama, aducându-şi aminte de chipurile celor pe care îi cunoscuse dânsa, – care se jertfesc pentru popor, care se chinuiesc toată viaţa prin închisori…
— Cu ăştia-i altă socoteală şi li se cuvine altă cinstire! – zise Râbin.
— Mujicul, când se îmbogăţeşte, se înghesuie să ajungă
domn; boierul, dacă sărăceşte, aleargă la mujic. Când în pungă-ţi bate vântul, nu-i prea greu s-o faci pe sfântul! Iţi aduci aminte, Pavele, ce mi-ai spus odată? Spuneai că omul gândeşte după cum trăieşte, şi dacă muncitorul zice da, patronul trebuie să spună nu, iar dacă muncitorul spune nu,
atunci patronul, fiindcă e patron, trebuie musai să strige da!
Tot aşa se petrec lucrurile şi între mujic şi boier; au firi deosebite. Când mujicul e sătul, boierului îi piere somnul.
Fireşte, orice stare îşi are ticăloşii ei; nu-i pădure fără
uscături şi n-am de gând să-i apăr pe toţi mujicii…
Râbin se ridică, întunecat şi vânjos. Faţa-i păli, iar barba începu săi tresalte, ca şi cum ar fi clănţănit neauzit din dinţi, şi urmă cu glas mai scăzut:
— Am umblat prin fabrici cinci ani de zile şi mă dezvăţasem de viaţa de la ţară – asta-i! Când m-am întors şi am vă_zut iar ce-i prin sate, rni-am dat seama că n-aş putea să mai trăiesc aşa. înţelegi? N-aş mai putea! Voi, aici, habar n-aveţi ce îndură ei, acolo. Foamea se ţine ca urnbra de fieştecare om şi de nicăieri nu se-ntrevede nici o nădejde să capete ceva pâine, de nicăieri nici o nădejde. Foamea le-a stors sufletele şi le-a supt chipurile; oamenii nu mai trăiesc, ci putrezesc într-o sărăcie fără de scăpare… Iar de jur împrejur stau ca nişte corbi oamenii stă-pânirii şi pândesc; nu cumva să-i rămâie mujicului un codru de pâine de prisos, că îndată sar şi i-l smulg, ba îi ard şi una peste bot.
Rotindu-şi privirea în jur, Râbin se plecă spre Pavel, sprijinindu-se cu mâna de masă.
— Acuma, când am văzut iarăşi cum trăiesc ei acolo, la ţară, m-a cuprins sila. Simţeam că n-aş putea să mai rabd viaţa aceea, dar m-am stăpânit; nu, sufletele, mi-am zis, nu merge aşa! Trebuie să rămân aici! Pâine n-am de unde să vă dau, dar am să vă fac un tămbălău, de o să rămâneţi cu gura •
căscată; şi am să-l fac, frăţioare! Port în mine atâta obida pentru oameni şi împotriva oamenilor! Şi-mi stă în inimă, uite aşa, ca un cuţit care se răsuceşte într-un a.
Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Apropiindu-se încet de Pavel, îşi lăsă mâna pe umărul lui. Mâna îi tremura.
— Trebuie să m-ajuţi! Dă-mi cărţi, dar cărţi din alea care-l fac pe om, după ce le-a citit odată, să nu-şi mai găsească
liniştea câte zile o avea. Trebuie să-i vâri omului sub ţeastă
un arici, ca să-l înţepe «.necurmat! Spune-le prietenilor tăi de
la oraş. care scriu pentru voi, să scrie şi pentru cei de la sate.
Să scrie aşa, ca să sară ţăranii în sus ca arşi, să pornească tot poporul la lupta cea de moarte!
Ridicând mâna, Râbin grăi cu glas înăbuşit, apă-sând pe fiecare cuvânt:
— Cu moartea pre moarte călcând, – asta-i! Vra să zică, trebuie să mori tu, ca să învie omenirea. Să moară mii, ca prin moartea lor să învie sumedenie de popoare pe toată faţa pământului! Asta-i! Să mori, nu-i cine ştie ce scofală! Numai să învie cu adevărat ceilalţi! Numai să se ridice omenirea!
Când veni cu samovarul, mama strecură o privire piezişă
către Râbin. Vorbele lui, grele şi tăioase, o copleşeau, iar în înfăţişarea lui avea ceva care-i aducea aminte de bărbatu-său: rânjea ca şi acela, ca şi acela dădea mereu din mâini, şi mereu îşi sufleca mânecile şi aceeaşi ură clocotea şi în bărbatul ei, nestăpânită, dar mută. Numai cât acesta nu se fereca în tăcere. Vorbea şi nu era atâta de înfricoşător.
— Da!
— Asta trebuie s-o facem! – zise Pavel, încuviinţând din cap.
— Daţi-ne material şi vă tipărim o gazetă…
