— Ia-i aia din mână, locotenente! – spuse cu glas măsurat bătrânul cel înalt.
Şi, întinzând mâna, arătă către drapel. Micul ofiţeraş ţâşni către Pavel şi, apucând prăjina steagului, ţipă:
— Dă-i drumul!
— Jos mâna! – i-o reteză scurt Pavel cu glas puternic.
Steagul se clătina cu fâlfâiri împurpurate în văzduh, aplecâridu-se când la dreapta, când la stingă şi înălţându-se iarăşi drept. Ofiţeraşul sări la o parte şi se pomeni trântit la pământ. Nikolai se prelinse pe lingă mama, cu o iuţeală
neobişnuită, cu braţul întins şi cu pumnul strâns.
— Înşfăcaţi-i! – răcni bătrânul, bătând cu piciorul în pământ.
Câţiva soldaţi se repeziră înainte. Unul din ei ridică patul puştii şi izbi; steagul zvâcni, se aplecă şi se mistui în mulţimea cenuşie de soldaţi.
— Ah! – strigă cineva cu durere.
Mama slobozi un răcnet de fiară rănită. Din mijlocul soldaţilor îi răspunse vocea limpede a lui Pavel:
— La revedere, mamă! La revedere, măicuţă dragă…
,E teafăr! Şi-a adus aminte de mine!” îşi spuse mama cu inima zguduită.
— La revedere, nană scumpă!
Ridicându-se în vâriuri ăi tluturând din mână, mania încercă să-i mai vadă o dată şi zări deasupra capetelor soldaţilor faţa rotundă a lui Andrei, care zârrabea şi o saluta.
— Dragii mei… Andriuşa L. Paşa! —strigă dânsa.
— La revedere, tovarăşi! – răsunară iarăşi -aceleaşi glasuri, ridicându-se din mijlocul soldaţilor.
Un ecou repetat în frânturi veni din toate partite. Li se răspundea de la ferestre, de undeva de sus, de pe acoperişuri.
XXIX.
Cineva o izbi m piept. Prin ceaţa care-i acoperise ochii, mama îl văzu înaintea ei pe acelaşi ofiţeraş; avea faţa roşie, congestionată şi ţipa la dânsa:
— Cară-te de aici, muiere!
II măsură dm ochi de sus până jos; la picioarele lui văzu lemnul steagului frânt în două; o fâşie de pânză roşie atârna
încă de una din frânturi. Mama se aplecă şi o ridică.
Ofiţeraşul l-0 smulse din mină, o zvârli deoparte şi, bătând din picior, strigă:
— Cară-te, n-auzi?
Din mijlocul soldaţilor se înălţă deodată cântecul: Ridtcă-te iarăşi, popor muncitor '.
În jurul ei toate se mvirteau, se legănau, tresăl-tau. în văzduh stăruia un vuiet înăbuşit, plin de nelinişte, ca freamătul monoton al firelor de telegraf. Ofiţerul sări ca ars şi ţipă scos din sărite:
— Să înceteze cântecul 1 Plutonier Kxainov… Clătinându-se, mama se duse să ridice iarăşi frintura de lemn aruncată de ofiţer.
— Astupaţi-le gura 1…
Cântecul se încalci, tremură, se destramă, se stinse. Cineva o apucă pe marna de umeri, o răsuci pe căl-câie şi-i dădu un ghiont în spate…
— Hai, pleacă, du-te…
— Liberaţi strada! – răcni ofiţerul.
La vreo zece paşi de dânsa, mama văzu iarăşi un pilc de oameni buluciţi unul într-altul. Trăgându-se încet către fundul uliţei, se împrăştiau prin ogrăzi, mormăind, bodogănind şi şuierând.
— Dar pleacă odată, afurisito! – strigă în urechea mamei un soldat tânăr cu mustăţi lungi, împin-gând-o pe trotuar.
Mama porni încet, sprijinindu-se în frântura de lemn; n-o mai ţineau picioarele. Ca să nu se prăbuşească, se rezema cu mina cealaltă de garduri, de ziduri. Oamenii care se aflau în faţa ei se trăgeau îndărăt; în rând cu ea şi în urma ei înaintau soldaţii., – Hai, du-te, du-te… – o îndemnau ei.
Soldaţii trecură înainte; ea se opri locului şi îşi întoarse ochii înapoi. La capătul străzii, un lanţ rărit de soldaţi oprea intrarea în piaţă. Piaţa era pustie. In faţa ei, aceleaşi umbre cenuşii înaintau încet către oamenii care mai zăboveau în stradă…
Voi să se întoarcă înapoi, dar fără să-şi dea seama porni înainte şi, ajung.înd la un colţ al străzii, apucă pe o ulicioară, care i se deschidea în faţă, îngusta şi pustie.
Se opri iarăşi, oftă adânc şi îşi aţinti urechea. Undeva înaintea ei, se auzea vuiet de glasuri.
Porni într-acolo, sprijinindu-se în frântura din prăjina steagului, şi rnişcând tulburată din sprâncene. Deodată o năpădiră sudorile şi prinse a da din mâini, fremătând din buze. Cuvinte venite fără de veste îi scăpărau din inimă, ca o puzderie de scântei, învăl-măşindu-se şi stârnindu-i o nestăpânită şi aprigă dorinţă de a le rosti, de a le striga în gura mare…
Ulicioara coti la stânga şi, după colţ, mama văzu mulţime de oameni; cineva spunea cu glas puternic:
— Nu se vâră nimeni în baionete, fraţilor, numai aşa, de florile mărului!
— I-ai vXzut! Straşnici oameni! Ăia veneau peste ei, iar ei stăteau neclintiţi! Stăteau, măi fraţilor, fără nici o frică…
— Ce zici de Paşa Vlasov? Ce mai flăcău…!
— Dar hoholul?
— Sta cu mâinile la spate şi zânibea, diavolul…
— Dragii mei! Oameni buni!:-• strigă mama, făcându-şi drum prin mulţime. In faţa ei oamenii se trăgeau înlături, dându-i toată cinstirea. Cineva izbucni cu veselie:
— Ian te uită, – a luat steagul!
— Vine cu steagul în mână!
— Ţine-ţi gura! – îl opri o voce aspră. Mama îşi desfăcu mâinile înlături.
— Ascultaţi-mă, pentru dumnezeu! Toţi sunteţi de ăi noştri, oameni de inimă, prieteni… Nu vă fie frică de cele ce se-ntâmplă! S-au ridicat copiii noştn, sânge din sângele nostru, şi au pornit paşnic să caute dreptatea… dreptate pentru toţi!
Pentru voi toţi, pentru pruncii voştri au pornit pe drumul Golgotei… ca să vă aducă zile pline de lumină. Ei vor o altă
