— Mai încet, dragul meu! Te rog…!
— Staţi puţin! – mormăi înăbuşit hohoâul.
— Să vă spun cum a fost…
— Nu-i nevoie! – îi spunea dânsa în şoaptă, privindu-l cu ochii în lacrimi.
— Nu-i nevoie, An-driuşa…
Pavel veni încet lângă Andrei, ţintindu-şi ochii umezi asupra tovarăşului său. Era palid şi, zâmbind silit, spuse încet şi rar:
— Mama se teme că tu eşti cel care…
— Nu, nu mă tem 1 Nu cred! Chiar dacă l-aş fi văzut cu ochii mei, tot n-aş crede!
— Staţi oleacă! – spuse iarăşi hoholul, clăti-nând din cap în semn de împotrivire, fără să-i privească, străduindu-se mereu să-şi libereze mâna.
— Nu sunt eu – dar aş fi putut să împiedic…
— Lasă, Andrei! – zise Pavel.
Cu o mână îi prinse braţul, iar cu cealaltă îi apăsă umărul, vrând parcă să oprească tremurul.care zgu-
— M. Gorki – Mama duia trupul voinic al hoholului. Hoholul îşi plecă iruntea spre ei şi grăi încet, cu glas întretăiat:
— Tu ştii doar prea bine, Pavele, că eu n-am dorit aşa ceva.
Uite cum a fost: tu ai plecat înainte, iar eu m-arn oprit cu Dragunov în colţ. Deodată iese de după colţ lsai şi se opreşte mai deoparte. Se uită la noi şi zâmbeşte cu înţeles… Atunci îl aud pe Dragunov că-mi spune: „îl vezi? Mă spionează în fiecare noapte. Am să-i frâng ciolanele.” Şi pleacă. Am crezut că se duce acasă… Atunci, lsai veni către mine…
Andrei răsuflă adânc:
— Nimeni nu m-a jignit -vreodată atât de tare ca jigodia asta.
Mama îl trăgea de mâna către masă, fără să rostească vreo vorbă şi, în sfârşit, izbuti să-l aşeze pe un scaun. Dânsa se aşeză lângă el, umăr la umăr. Pavel râmase în picioare, în fata lor, posomorit, chinuindu-şi barba între degete.
— Mi-a spus că politia ne ştie pe fieştecare-n parte, ca ne ţine^ub supraveghere şi că, în preajma lui Întâi Mai, o să ne ridice pe toţi. Râdeam, fără sa spun nici un cuvânt, dar inima începuse să-mi clocotească. Mi-a spus, după aceea, că sunt băiat deştept, că n-am ce căuta pe drumul acesta, că ar fi mai bine sa…
Hoholul se opri, ştergându-şi faţa cu mâna stângă; în ochi îi scăpară o fulgerare rece.
— înţeleg, – zise Pavel.
— Mai bine ai trece, zice, în slujba legii. Ce zici, ai?”
Hoholul scutură pumnul ameninţător, scrâşnind din dinţi-
—_ în slujba legii – auzi, blestematul? Mai bine mă
pălmuia… mi-ar fi fost mai uşor şi mie şi poate şi lui… Dar aşa, când mi-a scuipat în inimă balele lui puturoase, n-am mai putut răbda.
Andrei îşi trase mâna din strânsoarea lui Pavel şi urmă cu silă, cu glasul aproape gâtuit:
— L-am plesnit peste obraz şi am plecat. După câţiva paşi, l-am auzit în urma mea pe Dragunov spunându-i înfundat:
„Acu' te-am prins!” Aşteptase, pesemne, după colţ…
Tăcu o clipă, apoi urmă:
— Nu m-am mai întors, deşi mi-am dat seama… Am auzit lovitura, dar… mi-am văzut liniştit de drum, ca şi cum aş fi azvârlit din cale, cu vâriul bocancului, o broască scârboasă.
Ajung la fabrică, mă apuc de lucru şi numai ce aud pe nu ştiu cine sfrigând: „L-au ucis pe lsai!” Nu-mi venea să cred. In clipa aceea, am simţit că-mi amorţeşte mâna, că n-o mai pot mişca; nu mă durea, dar parcă se scurtase…
Îşi privi mâna pieziş şi spuse:
— Toată viaţa n-am să mă pot spăla de pata asta…,
— Inima să-ţi fie curată, dragul mamei! – grăi domol mama.
— Nu zic că aş fi vinovat, nu! – urmă hoholul cu hotărâre.
— Dar mi-e scârbă! Ce-mi trebuia mie una ca asta?
— Nu te prea înţeleg, – zise Pavel, dând din umeri.
— Doar nu l-ai ucis tu şi chiar dacă…
— Nu de asta-i vorba, frate. Dar să ştii că în preajma ta se săvârşeşte un omor şi să nu sai să-l împiedici…
— Acum nu te înţeleg deloc… – zise Pavel. Rămase un răstimp pe gânduri şi apoi adaose:
