răspunse Korsunova cu încredinţare.
— Toată lumea ştie că Isai îi spiona…
Mama se opri în loc şi-şi duse mâna la piept, simţind că se înăbuşă.
— Dar ce-i cu tine? Nu-ţi fie teamă! După faptă şi răsplată!
Hai mai repede până nu-l duc de acolo…!
În mintea mamei îşi croia drum un gând apăsător şi, cutremurându-se, îşi aduse aminte de Ve-sovşcikov, „Uite unde a ajuns!” se gândr ea năucită.
La o mică depărtare de zidul fabricii, pe un loc unde, nu demult, arsese o casă, se îmbulzea o mulţime de oameni, călcând peste cărbunii rămaşi după incendiu, stârnind nouraşi de cenuşă albicioasă şi zumzăind ca un roi de bondari, Erau foarte multe femei, dar mai ales mulţi copii, mulţi băieţi de prăvălie, dughenari, rândaşi de cârciumi, jandarmi; se zărea şi statura de uriaş a jandarmului Petlin, un bătrân înalt, cu barba stufoasă şi argintie şi cu medalii pe piept.
Isai zăcea pe jos, cu spatele sprijinit de nişte bârne arse; capul descoperit îi atârna pe umărul drept. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul pantalonilor, iar degetele celeilalte mâini i se încleştaseră în pământul afinat.
Mama: se uita la faţa lui: un ochi privea stins către căciula căzută între picioarele trudnic lepădate, unut într-o parte, altul în cealaltă, gura îi rămăsese întredeschisă ca într-o schimă de uimire, bărbuţa roşcată împungea pieziş. Trupul firav, cu capul ascuţit şi faţa osoasă acoperită de pistrui, se împuţinase şi mai tare im; strânsoarea morţii. Mama oftă şi îşi făcu semnul crucii. în viaţă fiind, omul acesta îi stârnea silă, dar acum parcă începuse să-i fie milă de el.
— Nu se vede nici un strop de sânge! – observa cineva cu jumătate glas.
— Pesemne că l-a izbit cu pumnul!
Cineva spuse cu glas tare, cu răutate:
— î-au astupat gura ticălosului!
Jandarmul ciuli urechea şi, croindu-şi drum cu mâinile printre femei. întrebă ameninţător:
— Care-i ăla, mă?
Înghiontiţi, oamenii începură să se împrăştie. Unii o luară la fugă. Cineva râse răutăcios.
Mama se întoarse acasă.
„Nimeni nu-l plânge•!” gândi ea.
Dinaintea ochilor îi stăruia ca o umbră statura voinică a lui Nikolai; ochii lui înguşti priveau reci şi cruzi, iar mâna dreaptă i se bălăngănea, de parcă şi-ar fi vătămat-o…
La prânz, când Pavel şi Andrei veniră la masă, cel dinţii lucru de care a întrebat dânsa a fost:
— Ei, ce se aude? N-au arestat pe nimeni pentru Isai ^
— Nu ştim nimic! – răspunse hoholul.
Îşi dădu seama îndată că amândoi erau abătuţi.
— De Nikolai nu se vorbeşte nimic? – întrebă ea în şoaptă.
Ochii severi ai lui Pavel zăboviră o clipă pe chipul ei şi răspunsul lui căzu răspicat:
— Nu se vorbeşte. Se vede că nimeni nu se gân-deşte la el. E
plecat. De ieri, de la prânz. A plecat la râu şi nu s-a întors încă. Am întrebat de el…
L
— Ei, slavă domnului! – spuse dânsa cu un suspin de uşurare.
— Slavă domnului!
Hoholul o privi o clipa, apoi lăsă capul în jos.
— Zace acolo, întins pe pământ, – urmă mama îngândurată,
– şi are o faţă de parcă stă şi se miră. Şi nimănui nu-i pare rău de el, nimeni nu leapădă o vorbă bunăcu care să-i mai uşureze sufletul de păcate. E aşa de mic şi de prăpădit! Parcă-i o frântură desprinsă de undeva; a căzut şi zace nemişcat…
La masă, Pavel aruncă deodată lingura şi strigă:
— Asta.-;u pot să înţeleg!
— Ce anume? – întrebă hoholul.
— Să omori o vită numai pentru că trebuie să mănânci e ceva fără îndoială respingător. E mai de înţeles să omori o
fiară de pradă, o bestie… Şi eu aş fi în stare să omor un om care se poartă ca o fiară cu semenii lui. Dar cum de s-a găsit cineva să ridice mâna asupra unui prăpădit ca ăsta?
Hoholul săltă din umeri, apoi răspunse:
— Era tot aşa de vătămător ca şi o fiară.
