Din dosul unei ferestre răzbi în stradă, înspăi-mântat, ţipătul de desnâdejde al unei femei…

— Vino-ţi în fire! Ce, eşti holtei?

Când ajunseră în dreptul casei lui Zosimov, care primea de la fabrică un ajutor lunar, fiindcă, în urma unui accident de muncă, rămăsese fără picioare, acesta scoase capul pe fereastră şi strigă:

— Paşka, o să-ţi sucească gâtul, ticălosule, pentru faptele tale! Ai să vezi tu…!

Mama tresări şi se opri locului. Strigătul lui Zosimov îi stârnise în suflet un simţământ de aprigă mânie. Privirea ei trecu ca o străfulgerare peste faţa mare şf puhavă a ologului; acesta îşi trase capul înapoi, su-dukid. Mama grăbi iarăşi pasul ca să-l ajungă.pe Pavel; ţinându-se în urma lui, se silea să nu rămână prea departe.

Pavel şi Andrei treceau înainte, ca şi când n-ar fi văzut nimic din ce se petrecea în jurul lor, ca şi când n-ar fi auzit strigătele care-i însoţeau. îşi vedeau de drum liniştiţi, fără

grabă. Deodată fură opriţi de Mironov, un om în vârstă, aşezat şi foarte respectat de.toată lumea, pentru viaţa lui cumpătată şi cinstită.

— Nici dumneata nu lucrezi azi, Danilo Ivanovici? – îl întrebă Pavel.

— Nevastă-mea stă să nască. De altfel, e o zi cam neliniştită

astăzi! – dădu lămurire Mironov, privindu-şi ţintă tovarăşii; apoi întrebă în taină:

— Măi băieţi, se aude c-aţi avea de gând să-i faceţi scandal directorului, să-i spargeţi geamurile.

— Dar ce, suntem beţi! – exclamă Pavel.

— O să mergem pe stradă cu steagul şi o să cân-tăm… atâta tot! – spuse hoholul.

— Ascultaţi-ne cântecele – în ele e credinţa noastră!

— Credinţa v-o cunosc eu! – zise Mironov îngân-durat.

— Am citit foile acelea. Eh, uite-o şi pe Nilovna! – exclamă el, privind-o pe mama cu ochi zâmbitori, inteligenţi.

— Nu c v/n va ai pornit şi tu la răzvrătire?

— Măcar acurn, înainte de moarte, să mă simt şi eu în voie, mergând în pas cu adevărul!

— Ia te uită! – spuse Mironov.

— Se vede treaba că-i adevărat ce se spune, că tu, adică, ai fi strecurat în fabrică broşurile oprite.

— Cine spidHHusta? – întrebă Pavel.

— De, aşa fflworbeşte! Ei, cu bine! Ţineţi-vă tare şi luaţi searrWpa n-o scrântiţi!

Mama râderr înfundat; îi părea bine că umblau asemenea vorbe pe seama ei. Pavel îi spuse zâm-bind:

— Te paşte închisoarea, mamă!

Soarele se înălţa tot mai sus, revărsându-şi căldura peste înviorătoarea prospeţime a acelei zile de primăvară. Norii pluteau agale, iar umbra lor, tot mai subţire şi mai străvezie, luneca lin, în fâşii uşoare, pe străzi şi pe acoperişurile caselor, învăluind oamenii şi curăţind parcă tot cartierul, ştergând deopotrivă colbul şi noroiul de pe ziduri şi acoperişuri, şi tristeţea de pe chipuri. Un suflu de voie bună răzbătea pretutindeni, iar glasurile răsunau mai puternice, acoperind huruitul depărtat al maşinilor.

Şi iarăşi răzbiră la urechile mamei vorbe de tot felul, pornind din toate părţile, de la ferestre, de prin curţi, unele târându-se, altele venind în zbor, unele tulburate şi înveninate, altele chibzuite şi pline de voioşie. Acum însă, ea ar fi vrut să le răspundă, să mulţumească, să lămurească, ar fi vrut să intre cu totul în viaţa ciudat de pestriţă a acelei zile.

După un colţ de stradă, într-o ulicioară îngustă, se adunaseră vreo sută de oameni şi din mijlocul lor se auzea vocea lui Vesovşcikov:

— Storc sângele din noi ca zeama din poama de coarne! – şi vorbele lui cădeau grele, ca de plumb, pe capetele oamenilor.

— Aşa e! – răspunseră câteva glasuri deodată, unindu-se într,-un strigăt puternic.

— Se străduie din răsputeri flăcăul nostru! – zise Andrei.

— Ia să-i dau o mână de ajutor!

Şi, răsucindu-se pe călcâie, înainte ca Pavel să-i fi putut opri, îşi înfipse trupul lung şi zvelt în mulţime, ca un sâredeluş într-un dop. In aceeaşi clipă, i se auzi glasul melodios:

— Tovarăşi! Lumea spune că pe pământ locuiesc fel de fel de popoaie: evrei şi nemţi, englezi şi tătari. Eu însă cred că nu-i tocmai aşa! Nu se află decâi două popoare, două seminţii, care nu vor putea să se înţeleagă niciodată: bogaţii şi săracii.

Bogaţii nu se îmbracă şi nu vorbesc toţi la fel, dar dacă te uiţi cum se poartă ei, – fie că sunt francezi, nemţi sau englezi – cu cei care muncesc, vezi bine că pentru noi, muncitorii, toţi bogaţii sunt nişte başibuzuci, mânca-i-ar gâlca!

Cineva din mulţime începu să râdă.

— Iar dacă te uiţi în partea cealaltă, a muncitorilor, vezi că

şi muncitorul francez, şi cel tătar, şi cel turc duc aceeaşi viaţă

de câine, pe care o ducem şi noi, muncitorii ruşi!

Dinspre stradă veneau mereu alţi oameni şi, unul câte unul, întinzând gâtul şi ridicându-se pe vârfuri, se îndesau tăcuţi în ulicioară.

Andrei ridică glăsui:

— In alte ţări, muncitorii şi-au dat seama de acest adevăr simplu şi astăzi, în această luminoasă zi de întâi Mai…

— Poliţia! – strigă cineva.

Patru jandarmi călări întoarseră colţul străzii şi se îndreptau spre mulţimea din ulicioară, învârtind năgăicile în văzduh şi strigând:

— Împrăştiaţi-vă!

Încruntaţi, cu mânia zugrăvită pe faţă, oamenii se dădeau la o parte, în silă, lăsând loc de trecere pentru cai. Câţiva se căţărară pe garduri.

— S-au văzut porcii pe cai şi au pornit să grohăie; păzea din drum, că trec voinicii acum! – strigă un glas puternic şi plin de îndrăzneală.

Hoholul rămăsese singur în rnijlocul ulicioarei; doi cai veneau asupra lui, scuturând din cap. Se dădu deoparte; în aceeaşi clipă, mama îl apucă de mână şi-l trase după dânsa:

— Mi-ai făgăduit c-ai să stai lângă Paşa! Când colo, te bagi singur în gura lupului!

— Am gfiHP'! – îşi recunoscu vâna Andtei, zâm-bind.

Nilovna IFnţi deodată că o cuprinde o sâârşeală tulbure, chinuitoare, care, izvorând de undeva, din adâncul făpturii sale, o ameţea şi totodată îi stârnea în inimă ciudate şi schimbătoare învăluiri de bucurie şi tristeţe. Ar fi vrut ca sirena de amiază să-şi sloboadă mugetul cât mai degrabă.