— Ştiţi ceva? Hai la câmp sa facem o plimbare. E o noapte minunată, cu lună plină. Mergem?

— Mergem! – se învoi Pavel.

— Merg şi eu! – zise Nikolai.

— Tare-mi place când te-aud râzând, măi hoholule…

— Iar tu mie, când făgăduieşti daruri! – îi întoarse vorba hoholul, zâmbind.

Când trecu în bucătărie ca să-şi pună haina, mama îi spuse cu glas de dojana:

— Ia ceva mai gros pe tine…

După ce plecară toţi trei, dânsa se uită îndelung după ei, pe fereastră; apoi îşi întoarse privirea către icoane şi spuse în şoaptă:

— Ajută-i, doamne…!

XXVI.

Zilele treceau în goană una după alta, atât de repede, încât mama nu mai avea răgaz să se gândească ce are să se întâmple la Întâi Mai. Numai noaptea, când se lungea în pat, obosită de larma, zbuciumul şi alergătura de peste zi, o durere înăbuşită îi strângea inima: „De-ar veni mai repede.”

În zori, când sirena fabricii îşi slobozea mugetul ei obişnuit, Pavel şi Andrei îşi luau în grabă ceaiul şi gustarea de dimineaţă şi plecau, lăsându-i mamei o sumedenie de însărcinări. Şi, cât e ziua de lungă, dânsa se învârtea prin casă, copleşită de mulţimea de treburi pe care trebuia să le împlinească: fărea de mâncare, pregătea o pastă viorie pentru proclamaţii şi clei pentru lipirea lor pe ziduri; între timp, veneau mereu oameni care-i înmânau bileţele pentru Pavel şi piereau molipsind-o cu însufleţirea lor.

Manifestele prin care muncitorii erau chemaţi să

sărbătorească ziua de întâi Mai erau lipite, aproape în fiecare noapte, pe garduri, ba chiar şi pe uşa pofiţiei; şi la fabrică nu era zi să nu se găsească răs-pândite peste tot locul Dimineaţa, poliţiştii porneau prin tot cartierul suduiud şi rupând foiţele viorii de pe garduri, dar la amiază răsăreau pe uliţi altele, îm-prăştiindu-se sub paşii trecătorilor. Agenţi secreţi, trimişi din oraş, se postau pe la colţuri, pipăindu-i cu priviri iscoditoare pe muncitorii ce treceau voioşi şi veseli de la fabrică la masă, şi înapoi. Tot cartierul se bucura, văzând neputincioasele zvârcoliri ale poliţiei şi chiar muncitorii mai vârstnici schimbau zâmbete între ei:

— Lucrează, nu glumă!

Pretutindeni se vedeau pilcuri de oameni, dezbătând chemarea care-i răscolise pe toţi. Viaţa se învolbura; în primăvara aceea, ea Ii se «rata tuturora mai interesantă, aducând fiecăruia ceva nou: unora o pricină mai mult ca să se înfurie şi să spumege împotriva răzvrătiţilor; altora o nedesluşită tulburare şi speranţă; şi, în sfârşit, altora, cei mai puţini la număr, însufleţită bucurie pe care le-o da conştiinţa că ei alcătuiau puterea menită să-i trezească pe toţi ceilalţi.

Pavel şi Andrei aproape că nu mai dormeau nopţile; se întorceau acasă abia către ziuă, cu puţin înainte de semnalul sirenei, amândoi palizi, răguşiţi, osteniţi. Mams ştia lă ei organizau adunări în pădurea de lângă mlaştină; ştia de asemenea că în preajma cartierului lor, din marginea oraşului, dădeau târcoale patrule călări, că agenţii mişunau

peste tot, adulmecând, iscodind, înhăţând pe câte un muncitor şi percheziţionându-l, împrăştiind grupurile şi, din când în când, arestând pe câte unul. îşi dădea seama că Pavel şi Andrei puteau fi oricând arestaţi, ba ajunsese aproape să

dorească lucrul acesta, pă-rându-i-se că aşa va fi mai bine pentru „?*- loi.

Asupra uciderii pontatorului se aşternu. ^ o tăcere ciudata.

Poliţia locală făcuse cercetări vreme de două zile, interogând vreo zece oameni: după aceea însă, nu se mai interesase de crimă.

Măria Korsunova, care se avea tot aşa de bine cu poliţia ca şi cu cealaltă lume, stând într-o zi de vorbă cu mama, îi spuse, oglindind pesemne părerea poliţiei în această afaceie:

— Parca poţi să-l descoperi pe vinovat? In dimineaţa aceea, poate o sută de oameni l-au văzut pe Isai şi, din ei, cel puţin nouăzeci ar fi avut cuvânt să-i dea la cap. In cei şapte ani, cât a stat aici, n-a rămas om căruia să nu-i fi făcut vreun rău…

Hoholul se schimbase mult: era tras la faţă, iar pleoapele îi cădeau grele peste ochii bulbucaţi, acoperindu-i pe jumătate.

O cută subţiratică îi brăzda obrazul de la nări până la colţurile gurii. Vorbea tot mai pu^in despre lucrurile şi treburile lor obişnuite; în schimb, izbucnea tot mai des'ântr-o însufleţită înflăcărare, care-i îmbăta pe toţi, vorbind despre vremea care avea să vină, despre luminoasa, minunata sărbătoare a triumfului libertăţii şi raţiunii.

Când cercetările cu privire la uciderea lui Isai au fost lăsate baltă, Andiei a spus, cu un zâmbet de mâhnire şi de silă:

— Cum nu se sinchisesc defel şi h-au nici o milă de popor, tot aşa de puţin le pasă şi de aceia pe care îi asmut ca pe nişte câini împotriva noastră. N-au nici o durere pentru credinciosul lor Iuda, ci se gândesc numai la argintii lor…

— Am vorbit destul despre asta, Andrei! – spuse Pavel cu hotărâre. Iar mama adaose cu glas domol:

— Apăi la asemenea putregai, o îmbrânceală a fost deajuns ca să se spulbere fără urmă!

— Aşa este, dar asta nu-ţi aduce nici o mângâiere! • – spuse posomorit hoholul.

Vorba aceasta o repeta adesea şi ea dobândea în gura lui un înţeles deosebit, atotcuprinzător, amar şi usturător…

Dar iată că veni şi ziua de Întâi Mai.

Sirena mugi, ca totdeauna, poruncitoare şi neînduplecată.

Mama, care nu aţipise nici o clipă în noaptea aceea, sări din pat, aprinse cărbunii din samovarul pregătit decuseară şi dădu să bată, ca în fiecare zi, în uşa odăii lui Pavel şi Andrei, dar amintindu-şi parcă ceva, dădu din mână a deznădejde şi se aşeză la fereastră, cu faţa sprijinită în palme, de parcă ar fi durut-o măselele.

Pe cerul azuriu goneau pilcuri de nori albi şi trandafirii, ca nişte păsări uriaşe, înfricoşate şi zburătăcite de urletul asurzitor al sirenei. Mama urmărea goana lor, dar privirea îi era întoarsă asupra celor ce se petreceau în sufletul ei. Capul îi era greu, iar ochii, înroşiţi de noaptea de nesomn, îi erau uscaţi. O linişte ciudată i se lăsase în piept, inima îi bătea regulat, iar gândul i se oprea asupra lucrurilor de fiecare zi…

„Am pus samovarul prea devreme: o să scadă apa! Las'să

doarmă astăzi mai mult, că sunt tare trudiţi amândoi…”

O fragedă rază de soare primăvăratică se furişă jucăuşă prin geam; mama îşi puse mâna în bătaia ei şi, când raza i se prelinse luminoasă pe mână, o mân-gâie încet cu mâna cealaltă, zâmbind îngândurată şi plină de duioşie. Pe urmă se ridică şi luă coşul de pe samovar, silindu-se să nu facă

zgomot; se spălă pe faţă şi începu să se roage, făcând cruci mari şi şoptind ceva din vârful buzelor. Chipul i se însenină, iar sprinceana dreaptă începu a fremăta, acu' arcuin-du-se uşor pe frunte, acu' coborând deodată în jos…

A doua chemare a sirenei răsună mai încet,'mai şovăielnic, cu un tremur. în glasu-i răguşit, muiat de umezeală. Mamei i se păru că în ziua aceea urla mai prelung decât în celelalte zile.

Alături, în odaie, izbucni, limpede şi puternică, vocea lui Andrei:

— Pavel, auzi.

Careva din ei lipăi cu picioarele goale pe podea; după aceea se auzi un căscat prelung…

— Samovarul e gata! – îi vesti mama.

— Ne sculăm îndată! – răspunse Pavel cu voioşie:

— Iese soarele! – dădu ştire hoholul.

— Iar norii fug! Astăzi n-au ce căta pe cer…

Şi intră în bucătărie, cu părul ciufulit, cu faţa umflată de somn, dar plin de veselie:

— Bună dimineaţa, nană! Ai dormit bine? Mama veni lângă

el şi-i spuse în şoaptă: