Ajunseră în piaţă. în ograda din jurul bisericii se adunase mulţime de oameni, unii în picioare, alţii chirciţi pe lângă

ziduri; erau şi vreo cinci sute de tineri plini de voioşie şi mulţi copii. Toţi se frământau, întinzând neliniştiţi gâtul peste capetele celor din faţa lor şi uitându-se în toate părţile într-o vădită şi înfrigurată aşteptare. Se simţea un suflu de înălţare.

Unii se uitau cu nedumerire, alţii se străduiau cu tot dinadinsul să se arate îndrăzneţi. Se auzeau voci de femei sugrumate şi abătute.

Bărbaţii le întorceau spatele mâniaţi, ba unii mai scăpau printre dinţi şi câte o înjurătură. Şi peste toată această

mulţime pestriţă, plutea un tumult înăbuşit de zâzanie şi vrajbă.

— Mitenka! – se ruga un glas tremurat de femeie.

— Fie-ţi milă de tine!

— Lasă-mă-n pace!

Glasul cumpătat al lui Sizov răsuna liniştit şi convingător:

— Nu se cade să-i lăsăm pe cei tineri singuri, nu! Ei sunt mai înţelepţi decât noi, îşi croiesc viaţa cu mai multă

îndrăzneală! Cine ne-a apărat copeica pe care ne-o iuau pentru mlaştină? Ei, tinerii! Asta nu trebuie s-o uităm! Pentru asta, ei au fost târâţi prin închisori, dar de câştigat, am câştigat noi toţi!

Sirena înghiţi în urletul ei toate glasurile oamenilor.

Mulţimea se învolbură; cei ce stăteau jos se săltară în picioare. O clipă, toţi încremeniră într-o încordată aşteptare.

Pe feţele multora se aşternu pa-} na rea.

— Tovarăşi! – se înălţă răsunător şi puternic glasul lui Pavel.

Mama îşi simţi ochii perdeluiţi de o ceaţă uscată, fierbinte, şi, dintr-o singură mişcare a trupului ei înviorat deodată, ajunse lângă fecioru-său. Toţi îşi întoarseră privirile către

Pavel, strângându-se în jurul lui ca firicelele de pilitură de fier în jurul unui magnet.

Cu privirea aţintită pe faţa lui, mama nu-i vedea decât ochii mândri, cutezători, înflăcăraţi…

— Tovarăşi! Ne-am hotărât să spunem deschis cine suntem şi astăzi noi ridicăm'steagul nostru, steagul dreptăţii, al raţiunii şi al libertăţii!

O prăjină de lemn, albă şi lungă, se ridică deodată şi apoi se lăsă îri jos, despicând mulţimea în două şi mistuindu-se în mijlocul ei; peste câteva clipe, deasupra capetelor ridicate în sus, fâlfâi, ca o pasăre mân-dră, steagul poporului muncitor.

Pavel înălţă braţul; steagul se clătină; zeci de mâini se repeziră să-l susţină, cuprinzând lemnul în rotunjimea lui albă şi netedă; printre ele era şi rnâna mamei.

— Crăiască poporul muncitor! – strigă Pavel. Sute de glasuri îi răspunseră într-un strigăt puternic:

— Trăiască partidul social-democrat, partidul muncitorilor, partidul nostru, tovarăşi, patria noastră sufletească!

Mulţimea fremăta; prin rândurile ei îşi deschideau drum până la steag toţi cei care înţeleseseră semnificaţia lui simbolică. Fedea Mazin, Samoilov, fraţii Gusev se înşiruiră

alături de Pavel; Nikolai îşi făcea loc vâslind din coate, cu capul aplecat înainte; o ceată de flăcăi cu ochi ca de jeratic, pe care mama nu-i cunoştea, se îmbulzi în jurul lui Pavel, îmbrâncind-o…

— Trăiască muncitorimea din toate ţările! – striga Pavel.

Şi ca un ecou pornit din mii de piepturi răsuna răspunsul mulţimii tot mai puternic şi mai plin de bucurie, contopindu-se într-un strigăt răscolitor.

Marna îl apucă de mână pe Nikolai şi pe un altul: o înăbuşeau lacrimile, dar nu plângea; picioarele îi tremurau şi, fremătând din buze, abia îngăima:

— Dragii mei…

Pe chipul ciupit al lui Nikolai înflori un zâmbet larg. Cu mâna ridicată în sus se uita ţintă la drapel, bolborosind ceva;

apoi se întoarse deodată către mama şi, cuprinzând-o în braţe, o sărută şi începu să râdă fericit.

— Tovarăşi! – grăi hoholul, biruind vuietul mulţimii cu glasul lui melodios şi puternic.

— Noi pornim acum pe drumul Golgotei, în numele unui nou dumnezeu: dumnezeul luminii şi al adevărului, dumnezeul înţelepciunii şi al omeniei! Ţinta noastră e departe, dar cununile de spini sunt aproape! Cine nu crede în puterea adevărului, cine nu are curajul să lupte până la moarte pentru adevăr, cine nu are încredere în forţele lui, cine se teme de suferinţă – acela să se dea la o parte! Noi nu chemăm alăturea de noi decât pe cei care cred în izbânda noastră; cei care nu văd ţinta noastră – să nu meargă cu noi! Pe aceştia nu-i aşteaptă decât suferinţa! Strângeţi rândurile, tovarăşi!

Trăiască sărbătoarea oamenilor liberi! Trăiască Întâi Mai!

Mulţimea îşi strânse rândurile. Cu o mişcare hotă-râtă, Pavel roti steagul în văzduh şi flamura roşie, scăldată în lumina soarelui, porni înainte, fâlfâind ca o chemare…

Să ne lepădăm de lumea veche… – răsună în văzduh vocea lui Fedea Mazin şi zeci de glasuri, unindu-se într-un puternic şi învăluitor talaz, intonară cântecui mai departe.

Să ne scuturăm praful ei de pe tălpi…!

Cu un zâmbet cald pe buze, mama păşea în urma lui Mazin, uitându-se peste capul lui, la Pavel şi la steag. în jurul ei, toate chipurile erau vesele şi toţi ochii îşi scânteiau feluritele lor culori. Pavel şi Andrei mergeau în frunte. Le auzea glasurile, care se îmbinau armonios; al lui Andrei cald şi învăluitor, al lui Pavel mai plin şi mai adânc: Ridică-te iarăşi, popor muncitor, Hai la luptă, mulţime înfometată…!

Şi poporul venea în goana, în întâfnpinarea steagului roşu, strigând, încolonându-se şi pornind mai departe, laolaltă cu ceilalţi. Strigătele se pierdeau în glasul unit al cântecului, al acelui cântec pe care, odinioară, acasă, îl cântau mai încet decât pe toate celelalte şi care acum, în stradă, răsuna deschis, liber, revărsându-se cu o nestăvilită putere. Tn

sunetele lui răsuna o voinţă dârză, de neclintit'şi, chemând cu hotărâre oamenii la drumul cel lung, către lumea de mâine, le vorbea deschis despre toate greutăţile pe care le vor întâlni în calea lor. In cântecul acesta se topea ca într-o uriaşă şi calmă

vâlvătaie zgura întunecată a suferinţelor îndurate, bulgărele apăsător al îrământărilor de fiecare zi; iar blestemata teamă

de orice înnoire se mistuia, prefăcându-se în scrum…

Un obraz de femeie, înfricoşat şi totodată scăldat în lumina bucuriei, se legănă o vreme în mulţime, alături de mama, iar un glas tremurător strigă printre sughiţuri de plâns:

— Miţea, unde te duci?

Mama îi spuse, fără a se opri din mers:

— Lasă-l, nu-ţi fie teamă! La început mi-a _îost şi mie teamă… acum al meu e acolo, în frunte. îl vezi pe cel care poartă steJgul? E fecioru-meu!

— Nenorociţilor! Unde vă duceţi? Acolo-i armata!

„ înşfăcând deodată braţul mamei cu mina ei osoasă, femeia csa slabă şi înaltă spuse într-o izbucnire:

— îi auzi cum cântă, draga mea? Şi Miţea cântă cu ei…

— N-ai nici-o grija! – îi şopti mama.