El îi lăsă mâna şi, oftând, îi spuse cu mustrare:
— Ar trebui să te bucuri, nicidecum să te necăjeşti. Când o să vedem oare mame, care să-şi trimită bucuroase copiii chiar şi la moarte…?
— Ho, ho! – mormăi hoholul.
— Jupânul nostru şi-a ridicat poalele caftanului şi a luat-o razna peste văi şi peste dealuri…!
— Am spus eu ceva? – urmă mama.
— Eu nu te opresc, iar dacă mi se sfâşie inima de durere pentru tine, e fiindcă sunt mamă!
El se trase câţiva paşi înapoi, iar dânsa auzi din gura lui aceste vorbe aspre, tăioase:
— Sunt împrejurări în care iubirea poate să-l încurce pe om în viaţă…
Mama tresări şi, de teamă să nu mai audă şi alte vorbe tot aşa de dureroase, grăi cu grabă:
— Nu, nu trebuie să vorbeşti aşa, Paşa! înţeleg, nu poţi altfel, o faci pentru tovarăşii tăi…
— Nu! —- îi tăie scurt firul vorbei.
— O fac pentru mine.
Andrei răsări deodată în prag; era mai înalt de-cât uşa şi rămase în cadrul ei, ca într-o ramă, cu genunchii silnic îndoiţi, cu un umăr proptit în pervaz, iar cu umărul celălalt, cu gâtul şi cu capul scoase în afară.
— Ce-ar fi dacă ai conteni cu pălăvrăgeala asta a ta, domnul meu! – zise hoholul, aţintindu-şi încruntat ochii bulbucaţi în ochii lui Pavel. Semăna leit cu o şopârlă într-o crăpătură de stâncă.
Mama simţea că o podideşte plânsul, dar nu voia s-o vadă
fecioru-său, şi, de aceea, sări deodată cu mare grabă, abia îngăimând:
— Vai de mine, am uitat de tot…
Ieşi în tindă. Acolo, într-un ungher, cu fruntea sprijinită de perete, dădu drumul în voie lacrimilor de amară obidă. Şi plânse. îndelung, fără glas, simtind o sfârşeală în tot trupul, ca şi când, odată cu lacrimile deşertate, i s-ar fi scurs şi sângele din inimă. Iar prin uşa care rămăsese întredeschisă
ajungeau până la dânsa două glasuri întărâtate într-o sfadă
înăbuşită:
— Cum vine asta, adicătelea? Ca să te poţi admira în toată
măreţia ta, o chinuieşti pe dânsa? – îl întrebă hoholul.
— N-ai dreptul să-mi vorbeşti astfel! – striga Pavel.
— Bun tovarăş ţi-aş mai fi, dacă aş tăcea când te văd zburdând ca un ţap nărod! De ce i-ai vorbit aşa? Iţi dai seama ce-ai făcut?
— Omul e dator să spună răspicat ce are de spus: asta da, asta ba!
— Cui? Ei?
— Oricui! Dacă dr'agostea şi prietenia ţi se agaţă de picioare şi te ţin pe loc, mă lipsesc de ele…
— Ia te uită ce erou! Mai întâi, şterge-ţi nasul! Şterge-ţi nasul şi du-te de spune toate astea Saşenkai. Ei trebuia să-i vorbeşti aşa…
— I-am vorbit…!
— Tot aşa ai vorbit şi cu ea? Minţi! Cu ea ai vorbit gingaş, ai vorbit duios, nu te-am auzit, dar sunt încredinţat că aşa a fost! Iar faţă de maică-ta o faci pe grozavul, pe eroul… Nu-ţi dai seama, caraghiosule, că eroismul ăsta al tău nu face nici două parale?
Vlasova îşi şterse repede lacrimile de pe obraji. îi era teamă
ca nu cumva hoholul să-l jignească pe Pavel. Se îndreptă
grăbită către uşă, o deschise, intră în bucătărie şi, tremurî-nd de spaimă şi durere, vorbi cu glas tare:
— U-uf, ce frig! Cine-ar spune că suntem în primăvară…
În răstimp, lua felurite lucruri din bucătărie' şi le punea dintr-un loc în altul, fără nici un rost, iar ca să acopere glasurile coborâte ale celor doi din odaie, urmă şi mai tare:
— Toate s-au schimbat: oamenii sunt mai înfier-bântaţi, iar timpul e mai rece. Altădată, pe vremea asta, era cald, cerul era senin, cu soare…
În odaie se făcu tăcere. Mama se opri în mijlocul.bucătăriei şi aşteptă.
— Ai auzit-o? – întrebă încet hoholul.
— Iată ce trebuie să ştii, să vezi şi să înţelegi, deşteptule!
Aici e ceva mai de preţ decât toate cele cu care vrei tu să te făleşti…!
