— Andriuşa, cată să* te afli în toată clipa lângă el!

— Nici o grijă I – şopti hoholul.

— Câtă vreme om fi împreună, să ştii că totdeauna o să

mergem unul lângă altul!

— Ce tot şuşotiţi acolo? – întrebă Pavel.

— Nimic, Paşa!

— Spală-te mai bine, zice nana, c-o să se uite fetele la voi!” –

răspunse hoholul, ieşind în tindă ca să se spele.

„Ridică-te iarăşi, popor muncitor!” începu să cânte Pavel, cu glas scăzut.

Ziua se însenina clipă cu clipă; norii se împrăştiau alungaţi de vânt. Mama pregătea cănile de ceai şi se gândea, clătinând din cap, cât de ciudat era totul: „Iacă, acum, dimineaţa, ei glumesc şi rid şi cine ştie ce-i aşteaptă la amiază!” Dar ea însăşi, fără să-şi dea seama cum, era liniştită, aproape veselă.

La ceai zăboviră mai mult ca de obicei, ca să mai scurteze aşteptarea. Şi, ca în fiecare zi, Pavel amestecă încet şi grijuliu zahărul în pahar şi pe urmă, cu aceeaşi luare aminte, îşi presără cu sare bucata de pâine – un colţ, cum îi plăcea lui.

Andrei cotrobăia cu picioarele pe sub masa – niciodată nu izbutea să şi le aşeze dintru început cum trebuia şi, urmărind o rază veselă de soare care se răsfrângea din pahar pe tavan şi pe perete, începu a povesti:

— Pe vremea când eram doar un puşti, să tot fi avut vreo zece ani, ce mi-a venit mie? Hai să prind soarele cu paharul.

Am apucat un pahar de fund. m-am apropiat tiptil şi trosc! cu el în perete! Ce să vă mai spun? Mi-am sfârtecat mâna şi pe deasupra am mâncat şi bătaie. După ce am mâncat bătaia, am ieşit în ogradă şi, zărind soarele într-o băltoacă – dă-i să-l calc în picioare! M-am stropit de glod până peste urechi.

Pentru asta, am mâncat altă bătaie… Ce să fac? M-am apucat atunci să strig la soare:Uite, că nu mă doare, diavol roşcovan, nu mă doare deloc!” Şi tot mă strâmbam şi scoteam limba la el. Asta mă mai mângâia oarecum.

— Da de ce ti se părea că soarele-i roşcovan? – îl întrebă

Pavel râzâd.

— Peste drum de noi stătea un fierar, care avea fata roşie şi barba roşcată. Era un om'tare bun şi vesel. Şi mi se părea că

soarele seamănă cu el…

Cuprinsă de nerăbdare, mama îi tăie vorba:

— Mai bine spuneţi cum o să mergeţi astăzi!

— Când te apuci să vorbeşti despre lucruri hotă-râte dinainte, nu faci decât să le încurci! – răspunse Andrei cu blândeţe.

— Dacă ne-o aresta pe toţi, o să vină la dumneata Nikolai Ivanovici şi o să-ţi spună ce vei avea de făcut.

— Bine! – zise mama, suspinând.

— Hai mai bine să ieşim pe stradă! – propuse Pavel nerăbdător.

— Nu, mai bine să mai stăm olecuţă acasă! – îl sfătui Andrei.

— De ce să te bagi fără rost în ochii poliţiei? Te cunoaşte ea şi aşa destul de bine!

Fedea Mazin veni într-un suflet, strălucind de bucurie, cu pete roşii pe obraji. însufleţirea lui plină de neastâmpăr risipi plictiseala aşteptării.

— A-nceput! – spuse elVcu grabă.

— A-nceput sa se mişte poporul! Au dat buzna în stradă, cu nişte mutre, de parc-ar fi securi, nu capete de oameni.

esovşcicov, Vasea Gusev şi Samoilov au stat toată vremea la poarta fabricii şi au ţinut cuvântări. Au izbutit să întoarcă

acasă o mulţime de oameni! Să mergem! E ceasul zece…!

— Tndată! – spuse Pavel cu hotărâre.

— O să vedeţi, – adăugă Fedea, – după prânz, toată fabrica va fi în picioare!

Şi plecă în goană.

— Arde ca o lumânare de ceară în bătaia vântului! – zise mama încet în urma lui; apoi se ridică, trecu în.bucătărie şi începu să se îmbrace.

— încotro, mamă?

— Merg cu voi! – răspunse dânsa.

Andrei se uită la Pavel, ciupindu-şi întărâtat mustaţa. Pavel îşi potrivi cu o mişcare grăbită părul şi se duse la dânsa în bucătărie:

— Nu-ţi spun nimic, mamă… Şi nici tu să nu-mi spui nimic!

E bine?

— Bine, bine! Hristos să vă aibă în paza lui! – murmură

mama.

Când ieşi în strada şi auzi vuind în văzduh glasul înfierbântat şi nerăbdător al mulţimii, când văzu pretutindeni, pe la ferestrele caselor şi pe la porţi, pilcuri de oameni care îi petreceau cu priviri curioase pe Pavel şi pe Andrei, i se aşternu pe ochi o-ceaţa care, schimbându-se necontenit, era când verde-stră-vezie, când de un cenuşiu-închis.

Oamenii îi salutau şi salutul lor avea acum parcă ceva neobişnuit. Urechea ei prindea frânturi de vorbă rostite în şoaptă:

— Uite, ei sunt capii…

— Da, da, dar noi nu ştim cine-s capii…

— D-apăi că n-am spus nimic de rău! Undeva, într-o curte, cineva strigă cu întărâtare:

— O să-i prindă poliţia şi o să fie vai de ei!

— I-a mai prins şi altă dată!