— Da! – răspunse Andrei.

— De ce-ntrebi?

— Acuma vede întâia oară în viaţa lui muncitori de fabrică! –

lămuri Râbin.

— Zice că nu-s la fel cu ceilalţi oameni,.se deosebesc…

— In ce fe?! – întrebă Pavel.

Efim îl cercetă cu luare aminte pe Andrei, apoi răspunse: f

— Voi aveţi ciolane mai colţuroase. Ale mujicului sunt mai rotunde…

— Mujicul stă mai liniştit pe picioarele lui, – adaose Râbin, –

simte pământul sub el; cu toate că nu e al lui, îl simte!

Muncitorul de la fabrică e ca pasărea cerului: rupt de locul lui de baştină, '.-are ţară, n-are casă – azi aici, mâine aiurea! Nici macaf muierea nu-l poate ţine locului; cum se întâmpla ceva –

„rămâi sănătoasă, draga mea” '- şi pe-aci ţi-e drumul! O ia din loc, să caute unde-i mai bine. Pe când mujicul vrea să-i fie bine acolo, la el acasă, fără să se urnească din loc. Ei, dar uite că a venit şi mama!

Efim se apropie de Pavel şi-l întrebă:

— Poţi să-mi dai vreo carte?

— Iţi dau, cum să nu! – răspunse Pavel bucuros. Ochii flăcăului se aprinseră lacomi. Şi se grăbi să-l încredinţeze pe Pavel:

— Ţi le dau înapoi. Că vin oameni de la noi să aducă dohot pe aici, prin împrejurimi, aşa că am să ţi le trimit prin ei.

Râbin, care îşi îmbrăcase scurta şi îşi strânsese bine cingătoarea, îl zori:

— Ei, hai să mergem!

— Acum am ce să citesc! – strigă Efim, arătând cărţile, cu un zâmbet larg pe faţă.

După ce plecară, Pavel îl întrebă cu însufleţire pe Andrei:

— I-ai văzut pe diavolii ăştia?

— Da-a, – murmură hoholul tărăgănat, – leit nişte nouri care vestesc furtuna…

— Vorbeşti de Râbin? – intră în vorbă mama.

— Parcă n-ar fi fost în viaţa lui la fabrică. Mujic sadea; aproape să nu-l recunoşti. Şi ce înfricoşător e!

— Păcat că n-ai fost aici! – reluă Pavel, întor-cându-se către Andrei, care şedea la masă şi se uita posomorit la pahaiul de ceai.

— Ai fi văzut neastâm-părul unei inimi, tu care vorbeşti mereu de inimi. Râbin se înfierbântase şi a slobozit un puhoi de vorbe, de m-a zăpăcit, m-a copleşit, mă rog, praf m-a făcut!

Nici n-am ştiut ce să-i răspund. N-are nici pic de încredere în oameni şi nu pune nici un preţ pe ei! Mama are dreptate, omul acesta poartă în el o putere înfricoşătoare…!

— Cunosc! —• spuse morocănos hoholul.

— Au înveninat sufletele oamenilor! Când or să se ridice, or să doboare totul, fără nici o socoteală! Ei vor pământ 'şi vor să-l aibă gol; de aceea or să-l pustiasca, or să măture totul!

Vorbea încet şi se vedea bine că se gândeşte la altceva.

Mama îi atinse uşor braţul cu mina:

— Hai, alungă-ţi gândurile triste, Andriuşa ' i/5

— Mai lasă-mă aşa o clipă, nană dragă, – o rugă el cu glas domol, plin de blândeţe.

Şi, înfierbântându-se deodată, urmă izbind cu pumnul în masă:

— Da, Pavele, mujicul, în ziua când s-o ridica, o să pustiască

tot pământul! Ca după o molimă de ciumă o să dea foc la tot, pentru ca toate urmele obidei şi umilinţelor lui sa se spulbere odată cu cenuşa…

— Şi, după aceea, are să ni se pună nouă în cale! – adăugă

Pavel liniştit.

— Datoria noastră este să nu-l lăsăm să ajungă până acolo!

Datoria noastră este să preîntâmpinăm aceasta! Noi suntem mai aproape de el decât toţi ceilalţi; pe noi o să ne creadă şi pe noi o să ne urmeze!

— Ştii, Râbin ne-a propus să tipărim o gazetă pentru sate! •

– îl vesti Pavei.

— E bine şi trebuie s-o facem! Pavel spuse zâmbind:

— îmi pare rău că nu m-am ciorovăit cu el! Frecându-se pe cap, hoholul spuse calm:

— O să avem destulă vreme să ne ciorovăim cu el, n-ai grijă!

Tu zi-i înainte din fluierul tău şi cei care n-au picioarele prinse în pământ au să joace după cum le vei cârria tu! Râbin n-a greşit când a spus că noi n-avem rădăcini în pământ. Şi nici nu trebuie s-avem, pentru că nouă ne revine sai'cina să

punem pământul în mişcare. O să-l zgâlţâim odată, cu putere, şi oamenii or să se desprindă de el, apoi o să-l zgâlţâim a doua oară şi a treia oară!

Mama spuse surâzând:

— Pentru tine, Andriuşa, totul e atât de sir-„iu!

— Ei, da! – răspunse Andrei.