— Mamă, eu am văzut că Ia început multe din-tr-ale noastre îţi frângeau inima, că îţi era greu. Şi mă gândeam că niciodată
n-ai să poţi să te împaci cu felul nostru de a vedea lucrurile, ca n-ai să poţi primi gândurile noastre ca pe ale tale şi că ai
sa rabzi în tăcere, aşa cum ai răbdat o viaţă întreagă. Şi asta mă durea…!
— Andriuşa m-a ajutat să înţeleg multe! – zise mama.
— Mi-a povestit tot ce-ai făcut, '- spuse Pavel râzând.
— M-a ajutat şi Egor. Suntem din acelaşi sat. Andriuşa a.
vrut chiar să mă înveţe carte…
— Dar tu te-ai ruşinat şi atunci te-ai apucat să înveţi singură, pe furiş.
— Ţi-a spus? Apăi, se putea să nu tragă el cu coada ochiului? – exclamă ea încurcată. Şi, speriată parcă de toată
bucuria care-i copleşea inima, îi îndemnă pe Pavel:
— Ar trebui să-l chemăm! A plecat înadins, ea să nu ne stânjenească. El n-are mamă…
— Andrei! – strigă Pavel, deschizând uşa care dădea în tindă.
— Unde eşti?
— Aici! Vreau să sparg nişte lemne. • – Vino încoace!
Dar el n-a răspuns la chemarea lui Pavel chiar pe loc; şi, mai târziu, când a intrat totuşi în bucătărie, vorbea ca un om copleşit de griji':
— Ar trebui să-i spunem lui Nikolai să ne mai aducă niscai lemne, că avem cam puţine. Ei, ai văzut, nană, cum arată
Pavel al nostru? Stăpânirea, în loc să-i pedepsească pe răzvrătiţi, s-a apucat să-i îngraşe…
Mama râdea, inima i se topea de bucurie şi se simţea îmbătată parcă de fericire; dar ceva ca un imbold de zgârcenie şi de prevedere, venit de undeva, din străfundurile firii ei, îi stârni în suflet dorinţa de a-şi vedea feciorul liniştit, aşa cum fusese până atunci. Era atât de fericită, încât ar fi vrut ca această cea dintâi şi negrăit de mare bucurie a vieţii sale să
se cuibărească şi să rămână în inima ei de-a pururea, tot aşa de vie şi puternică precum fusese în clipa dintâi. Şi, temându-se parcă să nu i se împuţineze această fericire, ea se grăbi s-o învăluie cu grija cu care s-ar grăbi un păsărar să acopere o pasăre rară, prinsă din întâmplare.
— Ei, hai să stăm la masă! Paşa, tu n-ai mâncat încă, nu-i aşa? – întrebă ea cu grabă.
— Nu. De ieri, de când mi-a spus gardianul că au hotărât să
mă libereze, n-am luat nimic în gură, nu mi-a mai fost foame, nici sete… Când am ajuns în cartier, cel dintâi om care mi-a ieşit în cale a fost bătrânul Sizov, – urmă Pavel.
— Când m-a zărit, a trecut drumul şi mi-a întins mâna. „la seama, i-am spus, că eu sunt un om primejdios; mă aflu sub supravegherea poliţiei”. „Nu-i nimic!” a răspuns el. Şi ştiţi ce m-a întrebat despre nepotu-său? „Ei, zice, Fedor s-a purtat bine acolo?” „Cum adică, s-a purtat bine?” îl întreb. „De, zice, să nu se fi apucat să spună ce nu trebuie despre tovarăşii lui.” Şi când i-am răspuns că Fedea este un om cinstit şi deştept, şi-a mângâiat barba şi a spus cu mândrie: „Noi, Sizovii, n-am avut în neamul nostru nici un netrebnic!”
— Nu-i prost bătrânu! – încuviinţă hoholul, dând din cap. —•
Stăm adesea de vorbă împreună; e un om tare de treabă.
Oare când l-o elibera şi pe Fedea?
— Cred că îi liberează pe toţi. N-au nici o dovadă, afară de declaraţia lui Isai; dar ce mare lucru ştia Isai, ca să aibă ce spune?
Mama umbla de colo până colo şi nu-şi lua ocini de la Pavel.
Andrei stătea în picioare, lângă fereas-stră, cu mâinile la spate şi asculta ceea ce povestea acesta. Pavel măsura cu paşi mari odaia. Lăsase să-i crească barba, o barbă
întunecată, stufoasă şi cârlionţată, care-i încadra obrajii, îndulcind oarecum culoarea negricioasă a feţei.
— Veniţi la masă! – îi pofti mama, aducând mâncarea caldă.
În timpul mesei, Andrei istorisi întâmplarea cu Râbin, iar când sfârşi, Pavel spuse cu părere de rău:
— Dacă aş fi fost acasă, nu l-aş fi lăsat să plece! Ce duce cu el? D crâncenă pornire de răzvrătire şi o mare încâlceală în cap!
— De! – zise Andrei, zâmbind strâmb.
— Când a ajuns omul la patruzeci de ani vârstă şi s-a luptat atâta amar de vreme cu dihăniile din sufletul lui, e cam greu să-l mai schimbi…
Astfel s-a încins iarăşi între ei una din acele dezbateri, în care se rosteau nenumărate vorbe, pe care mama nu le putea pricepe. Masa se sfârşise demult, dar ei schimbau mereu rafale de cuvinte răsunătoare şi neînţelese. Uneori însă
vorbeau mai limpede:
— Noi trebuie să mergem pe drumul nostru drept, înainte, fără să ne abatem nici măcar cu un pas! – susţinea cu dârzenie Pavel.
— Să dăm piept cu cel<x câteva zeci de milioane de oameni, care ne vor primi ca pe nişte duşmani…
Mama îi asculta şi înţelegea că lui Pavel nu-i plăceau mujicii, pe când hoholul îi apăra şi căuta să-l încredinţeze că
