şi mujicii trebuie lămuriţi. Mama îî înţelegea mai degrabă pe Andrei şi i se părea ca dreptatea e de partea lui, dar de fiecare dată când acesta îi spunea ceva lui Pavel, ea se încorda toată
şi, ţinându-şi răsuflarea, aştepta să vadă ce va răspunde fecioru-său, ca să-şi dea seama dacă nu cumva îl jignise hohotul cu vorba lui. Ei însă îşi urinau dezbaterea, ridicând glasul unul împotriva celuilalt, fără a se mânia.
Când şi când, mama îl întreba pe Pavel:
— Aşa o fi, Paşa?
Iar el îi răspundea zâmbind:
— Aşa este, mamă!
— Dumneata, domnul meu, – îl împunse blî-nd hoholul, – te-ai ospătat din belşug, dar n-ai prea mestecat cum trebuie: ţi s-a oprit dumicatul în gât. Ia mai clăteşte-ţi gâtlejul.
— Lasă prostiile! – îl povăţui Pavel.
— De, vorbesc şi eu aşa, ca la praznic… Mama clătina din cap, râzând încetişor…
XXIII.
Venea primăvara. Zăpada se topea, dezvăluind glodul şi funinginea, pe care le acoperise până atunci. Zi cu zi, noroiul din jur ieşea tot mai mult la iveală: cartierul părea nespălat şi trenţăros. Ziua, streşinile picurau necurmat, zidurile cenuşii ale caselor abureau trudite şi năduşite, iar seara se închegau peste tot locul ţurţurii alburii de gheaţă. Soarele se arăta tot
mai des pe cer. Şi tot mai limpede se auzea clipocitul pâraielor, care goneau grăbite către baltă.
Începuseră pregătirile pentru sărbătorirea zilei de întâi Mai.
La fabrică şi prin cartier circulau manifeste care lămureau însemnătatea acestei sărbători, şi chiar tinerii, care până
atunci nu luaseră parte la nici o acţiune, spuneau, citindu-le:
— Asta trebuie s-o facem neapărat!
Cu un zâmbet înrăit în colţul gurii, Vesovşcikov izbucnea morocănos:
— E şi timpul! Destul ne-am jucat de-a v-aţi as-cutiselea!
Fedea Mazin era fericit. Tras la faţă, slăbit, avân-tai, dar şovăielnic în mişcări şi în vorbă, semăna cu o biată ciocârlie în cuşcă. Toată vremea era însoţit de lakov Somov, un tânăr tăcut, prea serios pentru vârsta lui, şi care lucra acum în oraş. Sa moi Iov care, de când ieşise din închisoare, părea şi mai roşcovan, Vasili Gusev, Bukin, Dragunov şi alţi câţiva susţineau ca oamenii ar trebui sa vină la demonstraţie înarmaţi, dar Pavel. hoholul, Somov şi ceilalţi tovarăşi nu împărtăşeau această părere.
Venea şi Egor, totdeauna obosit, transpirat, abia trăgându-şi sufletul, dar mereu cu gluma pe buze:
— Munca pentru schimbarea orânduirii existente este o muncă măreaţă, tovarăşi, dar pentru ca ea sa meargă mai bine, s-ar cuveni să-mi cumpăr o pereche de cizme noi! –
spunea el, arătându-şi ghetele scâi-ciate şi pline de apă.
— Galoşii, aşişderea, sunt iremediabil ferfeniţiţi şi în fiecare zi umblu cu picioarele ude leoarcă. N-am însă nici o poftă să
mă mut în adâncurile pământului înainte de a ne fi scuturat făţiş şi în mod public de lumea cea veche; de aceea mă declar împotriva propunerii tovarăşului Samoi-lbv, ca oamenii să
iasă la demonstraţie înarmaţi şi, întrucât mă priveşte, propun să fiu înarmat numai cu o pereche de cizme trainice, fiind adânc încredinţat că.lucrul acesta este mult mai de folos pentru triumful socialismului, decât cea mai sârguincioasă
strămutare a fălcilor…!
Apoi, în acelaşi grai înflorit, povestea muncitorilor diferite episoade din străduinţele popoarelor din alte ţări de a-şi uşura viaţa. Mama îl asculta cu plăcere şi, din cele ce spunea el, râmase cu impresia ciudată că duşmanii poporului cei mai vicleni, care-l înşelau totdeauna în chipul cel mai crunt, erau nişte omuleţi mărunţi şi pântecoşi, roşii la faţă, neruşinaţi şi lacomi, înşelători şi cruzi. Când puterea ţarilor începea să-i apese, ei aţâţau poporul de rând împotriva regimului ţarist, iar când poporul se ridica şi smulgea puterea din mâinile ţarului, omuleţii aceştia, slujinlio du-se de tot felul de minciuni, puneau ei mina pe putere, împrăştiind şi alungind poporul prin bordeie; iar dacă acesta se împotrivea, îl stâlceau în bătăi, omorând zeci şi mii de oameni.
Într-o zi, prmzând curaj, mama îi înfăţişă tabloul acesta, aşa cum şi-l plăzmuise ea însăşi în minte pe temeiul celor auzite de la el, şi îl întrebă, râzând stin-jenită:
— Aşa o fi oare, Egor Ivanovici?
Egor Ivanovici râdea să se prăpădească, înăbu-şindu-se, frecându-se cu mâinile pe piept şi abia pu-tând să vorbească:
— Aşa-i, chiar aşa este, măicuţă! Apăi, dumneata ai apucat taurul istoriei de coarne. Pe fondul acesta gălbui mai sunt şi oarecare înflorituri, adică broderii, dar ele nu schimbă câtuşi de puţin lucrurile. Da, da, omuleţii aceştia grăsuni sunt cei mai păcătoşi; ei sunt cele mai veninoase gângănii care muşcă
poporul. Francezii le-au zis foarte nimerit „burjua”, adică
burghezi. Ţine minte, măicuţă, bur-jui. Ei ne jupoaie şi ne sug sângele…
— Cei bogaţi, adicătelea? – întrebă mama.
— Chiar ei! Şi tocmai asta e nenorocirea lor. Vezi dumneata, dacă ai pune în fiecare zi în mânca-rea unui copil câte un pic de aramă, oasele copilului n-ar mai creşte şi el ar rămâne pitic; dacă însă îl otrăveşti pe om cu aur, atunci sufletul lui se închirceşte, devine nesimţitor şi cenuşiu, leit ca o minge de cauciuc, de cinci copeici bucata…
Vorbind într-o zi despre Egor, Pavel zise:
— Dar să ştii, Andrei, că de cele mai multe ori oamenii care aruncă în toată clipa câte o glumă sunt tocmai cei care poartă
o mare mâhnire în sufletul lor…
Hoholul tăcu un timp, apoi, îngustându-şi puţin ochii, răspunse:
— Dacă ar fi cum spui tu, atunci toată Rusia ar trebui să se prăpădească de râs…
