— Simplu: ^en-tru că şi viaţa e simplă!

Câteva minute trecură în tăcere; apoi Andrei se ridica.

— Mă duc să mă plirnb puţin pe câmp…

— După baie? Afară s-a cam stârnit vântul, vezi să nu te pătrundă frigul! – îl povăţui mama.

J75

— D-apoi chiar asta-mi şi trebuie, să mă zvânt puţin!

— Ia seama să nu răceşti! – stărui şi Pavel cu grijă.

— Mai bine trage-i un somn!

— Ba nu, mă duc!

Se îmbrăcă şi plecă fără să mai rostească vreo vorbă.

— îi e greu, – zise mama oftând.

— Ştii, mamă, – îi spuse Pavel, – bine ai. făcut că ai început să-l tutuieşti!

Dânsa îl privi mirată:

— Nici n-am băgat de seamă, mi-a venit aşa, deodată, să-i zic tu! Mi-i aşa de aproape, cit nici nu pot să-ţi spun!

— Ce inimă bună ai, mamă! – zise Pavel cu glas scăzui.

— Numai de-aş fi în stare să-ţi fiu de ajutor cât de cât, ţie şi celorlalţi! De m-aş pricepe cum!

— Ai să te pricepi, nu-ţi fie frică! Ea râse încetişor şi adaose:

— Uite, vezi, tocmai de asta, adică de frică, nu ma pricep cum să scap!

— Bine, mamă! Să nu mai vorbim de asta! Să ştii numai că-ţi mulţumesc mult, mult de tot!

Mama trecu în bucătărie, ca să nu-l tulbure cu lacrimile ei.

Andrei se întoarse seara târziu; era obosit şi se vUlcă îndată, spunând:

— Cred că am bătut vreo zece verste…

— Te simţi mai bine acum? – îl întrebă Pavel.

— Dă-mi pace, vreau să dorm. Şi amuţi, de parcă ar fi murit.

Puţin după aceea veni Vesovşcikov, murdar, zdrenţăros, şi nemulţumit ca totdeauna.

— N-ai aflat cine l-a ucis pe Isai? – îl întrebă ei pe Pavel, învârtindu-se prin odaie.

— Nu! – răspunse Pavel scurt.

— Iaca, s-a găsit unul căruia nu i-a fost silă Şi eu care mă

tot pregăteam să-l strivesc! Asta ar f: fost pentru mine treaba cea mai nimerită!

— Lasă, Nikolai! Nu mai vorbi aşa! – îl opri Pavel cu prietenie.

— D-apoi cum vine asta? – intră în vorbă mama, cu blândeţe.

— Ai inimă bună, dar mirii într-una ca o fiară! De ce te porţi aşa?

Acum era bucuroasă să-l vadă pe Nikolai; până şi chipul lui ciupit i se părea mai frumos.

— Eu nu-s bun decât pentru treburi d-astea!- zise el, săltând din umeri.

— Stau şi mă gândesc: care-i rostul meu pe lume? N-am nici un rost. Trebuie să stau de voi bă cu oamenii, dar nu mă

pricep. Văd totul, simt toate suferinţele lor, dar nu mă pricep cum să le vorbesc despre asta. Mi-e sufletul mut!

Veni lângă Pavel, îşi lăsă capul în piept şi începu să zgârie masa cu unghia; apoi, cu un glas plângă-tor ca de copii, glas care nu se potrivea deloc cu firea lui, se rugă:

— Daţi-mi şi mie, fraţilor, o muncă, oricât de grea ar fi, că nu pot trăi aşa, fără nici un rost! Voi toţi lucraţi, fiecare din voi face câte ceva. Văd că treaba merge, sporeşte, iar eu stau deoparte. Toată ziua car buşteni şi scânduri. Păi, să trăieşti numai pentru aşa ceva? Daţi-mi o muncă gVea!

Pavel îl prinse de mină şi-l trase către sine.

— O să-ţi dăm…!

De după pologul patului se auzi vocea lui Andrei:

— Nikolai, vrei să te învăţ să culegi litere şi să fii zeţar la noi? Ce zici?

Nikolai se îndreptă către el:

— Dacă ma înveţi, îţi dăruiesc un cuţit…

— Du-te la naiba cu cuţitul tău, – strigă hoholul, izbucnind în râs.

— Un cuţit pe cinste! – stărui Nikolai. Atunci se porni şi Pavel pe râs.

Vesovşcikov se opri în mijlocul odăii şi-i întrebă:

— De mine râdeţi?

t

— Fireşte – răspunse hoholul, sărind din pat.