— Isai? – întrebă Vesovşcikov, după o clipă de tăcere.
— Da. Ce om rău! Ii urmăreşte pe toţi, a început să
iscodească şi pe uliţa noastră, trage cu coada ochiului pe la fereastră…
— Pe la fereastră zici? – repetă Nikolai. Mama se culcase şi, din 'patul ei, nu-i vedea faţa.
dar îşi dădu îndată seama că scăpase o vorbă care nu trebuia spusă, deoarece hoholul se grăbi să intervină
împăciuitor:
— Ei şi? Lasă-l să umble şi să se uite! Are omul timp liber şi se plimbă…
— Ba nu-i chiar aşa. la stai! – zise Nikolai cu glas sugrumat.
— Asta-i vinovatul!
— Adică, de ce-i vinovat? – întrebă pripit Andrei.
— Pentru că-i prost?
Vesovşcikov plecă fără să răspundă nimic.
Hoholul începu să se plimbe prin odaie cu paşi rari, obosit, târşindu-şi uşurel picioarele subţiri ca de păianjen. Ca de obicei, îşi scosese cizmele ca să nu troncăne cu tocurile şi să
n-o tulbure pe Vlasova. Dânsa însă nu dormea şi, după ce plecă Nikolai, spuse cu îngrijorare:
— Mi-e frică de el!
— Da-a! – făcu tărăgănat hoholul.
— E cam iute flăcăiaşul. Să nu-i mai spui nimic despre Isai, nană; adevărat, Isai ăsta e spion.
— Nici nu-i de mirare! Are un cumătru jandarm! – zise mama.
— Tare mă tem că, până la urmă, Nikolai are să-l cotonogească, – urmă îngrijorat hoholul.
— Ca să vezi numai ce simţăminte au sădit domnii comandanţi ai vieţii noastre în inimile gradelor inferioare!
închipuieşte-ţi ce are să se întâmple când oameni ca Nikolai au să-şi dea seama de toată nedreptatea şi n-or să mai vrea să rabde obida! Au să împroaşte cerul cu sânge, iar pământul o să spumege în sângele acela ca o bucată de săpun…
— E îngrozitor, Andriuşa! – şopti mama.
— Dacă Iurnea n-ar fi fost silită să înghită toate grozăviile astea, apăi nici nu s-ar opinti să scape de ele! – zise Andrei, după o scurtă tăcere.…
— Şi iarăşi 'stau şi cuget, nană, că fieştecare strop de sânge de-al lor e dinainte spălat de marea de lacrimi care s-a strâns din tot plânsul poporului.
Apoi, pufnind deodată într-un râs domo! adaose:
— Aşa e dreot să fie, dar asta nu mă mulţumeşte!
Era înir-o zi de saroatoare. venind de la băcănie, mama deschise uşa şi rămase neclintită, cuprinsă deodată de o negrăită bucurie care se revărsa asupra întregii ei făpturi ca o ploaie caldă de vară; în odaie se'auzea glasul puternic al lui Pavel.
— Uite-o! – strigă hoholul.
Mama văzu cu câtă grabă se întorsese Pavel către dânsa şi mai văzu cum faţa i se aprinse şi i se lumină sub puterea unei simţiri în care desluşea o mare făgăduială pentru dânsa.
— Eh, ai venit… eşti acasă! – murmură ea, copleşită de această năvalnică bucurie care-i venise pe neaşteptate, şi se lasă pe un scaun.
El se aplecă spre dânsa. Era palid; în colţurile ochilor îi sclipeau boabe mici de lacrimi luminoase, iar buzele îi tremurau. O clipă rămase tăcut: mama îi privea şi ea tăcută.
Fluierând încetişor, hoholul, cu capul plecat, se strecură pe lângă ei şi ieşi în ogradă.
— îmulţumesc, mamă! – spuse Pavel cu glas cald, adânc, strângându-i mâna cu degetele care îi tremurau. – îţi mulţumesc, mamă dragă!
Mişcată până-n străfunduri de expresia feţei şi de căldura vocii lui Pavel, mama îl mângâia pe păr şi, stăpânindu-şi bâiăile inimii pline de bucurie, îi spuse încetişor:
— Doamne, dar pentru ce?
— Iţi mulţumesc pentru că ajuţi marea noastră cauză! –
urmă el.
— E o rară fericire ca omul să-i poată spune mamei sale că şi sufleteşte îi este mamă bună!
Ea tăcea şi, cu inima larg deschisă, îi sorbea lacomă
cuvintele, uitându-se fericită la fecioru-său, care stătea în faţa ei drept şi luminos şi atât de aproape de sufletul ei…
