Mama se uită la Pavel zâmbind şi clătinând din cap; apei se îmbrăcă tăcută şi plecă.

— Daţi-i drumul! Noi aducem tot ce vă trebuie. Numai să

scrieţi pe înţeles, ca să priceapă şi viţeii! – strigă Râbin, plin de voioşie.

Cineva deschise uşa dinspre bucătărie şi intră.

— Uite-l pe Efim! – zise Râbin, vârând capul în bucătărie.

— Efim vino-ncoa'! Ăsta este Efim, iar pe omul acesta îl cheamă Pavel, ţi-am vorbit eu d-e-spre el.

În faţa lui Pavel răsări un flăcău înalt şi voinic, cu părul auriu, cu faţa lată, cu ochii cenuşii, îmbrăcat cu un cojocel îmblănit. Stătea cu căciula în mână şi se uita pe sub sprâncene.

— Ziua bună! – spuse el, cu o voce puţin răguşită şi, după ce strânse mâna lui Pavel, îşi netezi cu amândouă mâinile părul

zburlit. îşi roti privirea prin odaie şi se îndreptă fără grabă, furişându-se parcă, spre raftul de cărţi.

— Le-a şi ochit! – zise Râbin, făcând cu ochiul către Pavel.

Efim se întoarse, î.i aruncă o privire, apoi începu să cere/teze cărţile.

— Ce de-a cărţi! Dar, chitesc eu, nu prea avev' timp să le citiţi. La ţară avem mai multă vreme p~ tru asemenea treabă…

— Şi mai puţină poftă? – întrebă Pavel.

— Ba avem şi poftă, – răspunse flăcăul, freeân-du-şi bărbia.

— A început şi poporul să-şi frământe mintea… „Geologie” –

ce-i asta?

Pavel îl lămuri.

— N-avem trebuinţă de aşa ceva! – zise flăcăul, punând cartea la loc.

Râbin oftă adine şi dădu lămurire:

— Mujicul nu-şi prea bate capul să afle de unde şi cum s-a alcătuit pământul, dar e tare doritor-să ştie alta şi anume: cum se face că pământul ăsta a încăput numai în mâinile câtorva? Cum au izbutit boierii să-l tragă de sub picioarele poporului şi să-l ia pe seama lor? Pentru mujic e totuna dacă

pământul stă în loc ori se învârte; dinspre partea lui poţi să-l atârni şi de-o Irânghie, puţin îi pasă, numai să dea roadă; bate-l cu un cui în cer, dacă vrei, numai să le dea oamenilor hrana cea de toate zilele.

— Istoria sclaviei”, – citi iarăşi Efim, şi întrebă:

— E vorba despre noi?

— Avem şi despre iobăgie! – zise Pavel, şi-i întinse o altă

carte.

Efim o luă, o învârti în mână, o puse deoparte şi zise liniştit:

— Cu asta s-a isprăvit.

— Dumneata ai pământ? – îl întrebă Pavel.

— Eu? Am, cum să nu am! Suntem trei fraţi, iar lotul întreg e de patru deseatine. Nisip sadea, bun de frecat alămurile; cât pentru bucate, nu face nici trei parale, pământ sterp…!

Şi, după o clipă de tăcere, urmă:

— Eu unul. m-am descotorosit de pământ. Ce folos aveam de pe urma lui? De hrănit tot nu te hrăneşte, ba te mai ţine şi legat de mâini. De patru ani muncesc ca argat. La toamnă mă

duc la militărie. Nenea Mihailo spune să nu mă duc. Acum, zice, soldaţii sunt trimişi împotriva poporului. Eu socot, însă, că trebuie să mă duc. Şi pe vremea lui Stepan Razân, şi pe vremea lui Pugaciov armata a lovit în popor. Acuma a venit vremea să punem capăt la toate acestea. Dumneata ce crezi?

– întrebă el, cu ochii aţin-

—tiţi asupra lui Pavel.

— Da, e timpul! – răspunse acesta zâmbind.

— Numai că e cam greu! Trebuie să ştii ce să le spui soldaţilor şi cum să le-o spui…

— O să învăţam, o să ne mai luminăm şi atunci o s'â şâitn! –

zise Efim.

• Î3

— Dacă te prinde stăpânirea făcând asemenea treabă, se poate întâmpla să te şi împuşte! – adaose Pavel, iscodinriu-l din ochi.

— D-apoi asta se ştie… că doar n-o să ne cruţe!

— încuviinţă liniştit flăcăul şi se apucă iar să cerceteze cărţile.

— Bea-ţi ceaiul, Efirn, că trebuie să plecăm, – î! îndemnă

Ribin.

— îndată! – îi răspunse flăcăul şi iarăşi întrebă:

— Revoluţie înseamnă răscoală?

Sosi şi Andrei, roşu la faţă, năduşit şi posomorit. Ii strânse mina lui Efim, se aşeză lângă Râbin şi, după ce-l cercetă cu privirea, zâmbi.

— Ce ai, de eşti aşa de amant? – îl întrebă Râbin, bătându-l cu palma pe genunchi.

— Aşa, – răspunse hoholul.

— Şi el e muncitor? – întrebă Efim, arătând cu capul către Andrei.