întocmire de viaţă, vor să trăiască în adevăr şi dreptate… vor binele tuturor!

Inima îi bătea năvalnic, de parcă nu-i mai încăpea în piept; îşi simţea gâtlejul înfierbântat şi uscat. De undeva, din adâncul sufletului, ţâşneau cuvinte de atotcuprinzătoare iubire de oameni, cuvinte care-i ardeau limba, făcând-o să se mişte,'sprintenă şi liberă.

Vedea că mulţimea o asculta în tăcere, simţea că oamenii îmbulziţi în jurul ei irământau în cugetul lor ceea ce le spunea dânsa şi în inima ei creştea dorinţa – care acurn i se limpezise deplin – de a-i împinge pe toţi pe drumul pe care porniseră Pavel, Andrei şi toţi cei care fuseseră lăsaţi în mâinile soldaţilor.

Purtându-şi privirea pe chipurile posomorite şi încordate care o înconjurau, mama urmă cu blândeţe. dar şi cu toată

hotărârea:

— Copiii noştri au pornit în pace, au pornit întru căutarea fericirii; ei au pornit pentru toţi oamenii în numele adevărului lui Hristos, ridicându-se împotriva tuturor lucrurilor cu care cei răi, hrăpăreţi şi făţarnici ne-au legat, ne-au strivit şi ne-au asuprit! Dar gândiţi-vă, dragii mei, că aceşti copii ai noştri, sânge din sângele nostru, s-au ridicat pentru tot poporul, pentru toată lumea, pentru toţi cei care muncesc! Aşadar nu-i părăsiţi, nu vă lepădaţi de ei, nu-i lăsaţi singuri în drum! Fie-vă milă de voi înşivă… Încredeţi-vă în glasul inimii fiilor voştri, căci în el sălăşluieşte adevărul şi pentru acest adevăr se jertfesc ei. Credeţi-i!

Glasul i se frânse; se clătină, istovită. Cineva o sprijini să nu cadă…

— Vorbă creştinească, oameni huni! – strigă un glas înăbuşit, tulburat.

— Ascultaţi ce vă spun, asta-i vorbă creştinească!

Altul o căina:

— Tare se mai frământă, sarmaua! I se răspunse cu mustrare:

— Nu se frământă dâusa, ci ne zgâlţâie pe noi, proştii, nu pricepi?

Deodată se ridică deasupra mulţimii un glas subţire şi tremurat:

— Oameni buni! Ce rău a făcut, mă rog, Miţea al meucă doar ştiţi ce suflet curat are! A mers împreună cu tovarăşii lui iubiţi… Dânsa are dreptate: de ce adică să ne părăsim copiii?

Ce rău ne-au făcut?

Zguduită de vorbele acestea, mama izbucni în plâns înăbuşii.

— Du-te acasă, Nilovna! Du-te, mamă! Eşti frântă de osteneala! – îi spuse Sizov cu glas tare.

Ei a palid, barba-i era răvăşită şi tremura. Incruntân,d: sprâncenele, îşi. roti privirea aspxă peste chipurile celor din jur, ăe îndreptă din şale şi grăi răspicat:

— Fiu-meti: Matvei, s-a prăpădit aici, la fabrică, după cum ştiţi!: Dar dacă ar fi trăit, eu însumi l-aş fi trimis să meargă

umăr la umăr cu ei, cu cei pe care i-au ridicat a-dineatiri; eu însumi-i-aş ti spus: „Du-te şi tu, Matvei! Du-te, aşa e drept, aşa e cinstit!”

Vocea i se irânse. Tăcu. Cu feţele întunecate tăceau şi ceilalţi, sub puterea acestei noi şi uriaşe chemări, de care acum însă nu se mai temeau. Ridicând braţul şi scuturând pumnul, Sizov urmă:

— Vorbesc ca un bătrân ce sunt; voi mă cunoaşteţi! De treizeci şi nouă de ani lucrez la iabrică şi am cincizeci şi trei de ani vârstă. Pe nepotu-jiieu, ut* băiat cu inima curată, cuminte şi deştept, l-au luat iarăşi astăzi. A mers şi el în frunte, alături de Vlasov, lângă steag…

Dând din mână, într-o mişcare de adâncă amărăciune, se ghemui şi, luând-o de braţ pe mama, adaose:

— Femeia aceasta a grăit adevărul. Copiii noştri vor să

trăiască o viaţă de muncă demnă, cinstită, o viaţă înţeleaptă, o viaţă de omenie, iar noi, noi ce am făcut? I-arn părăsit; am plecat şi i-am lăsat singuri… Asta am făcut! Haidem, Nilovna…!

— Dragii mei! – spuse dânsa, privindu-i pe fiecare în parte cu ochi înlăcrimaţi.

— Viaţa este a copiilor noştri, al lor este pământul!…

— Să mergem, Nilovna! Ia şi băţul! – îi.spuse Sizov, dându-i frântura ruptă din prăjina steagului.

Toţi se uitau la mama, cu ochi mâhniţi, plini de respect; un murmur de caldă compătimire şi înţelegere-o petrecu din urmă. Tăcut, Sizov îi deschidea drum cu mina, oamenii se dădeau ia o parte în tăcere şi, minaţi de o putere nedesluşită, care-i îndemna s-o urmeze, porneau fără grabă după dânsa, schimbând când şl când între ei cite un cuvânt scurt, cu jumătate glas.

Când ajunse în poarta casei, mama se întoarse către cei ce o însoţeau şi, sprijinindu-se în frântura de steag, se înclină

adânc şi le spuse încet, cu recunoştinţă:

— Vă mulţumesc…

Şi, venindu-i iarăşi în minte gândul de adineauri, gândul acela nou pe care îl plămădise, credea dânsa, inima ei, uiri.ă: 2ttr>

— Domnul nostru Isus Hristos n-ar ii fost pe lume dacă

oamenii nu ar fi murit, iertfindu-se Intru slava lui!

Mu Uimea o privea în tăcere.

Mama se înclină încă o dată şi intră în casă, iar Sizov, plecând capul în prag, păşi după dânsa.

Oamenii mai zăboviră o vreme în faţa porţii, schim-bând câte o vorbă.

Apoi se împrăştiară unul câte unul, încet, fără grabă.

PARTBA A DOUA.

Mama şi-a trecut restul zilei într-o negură de învălmăşite şi tulburi aduceri aminte, într-o toropeală grea, care pusese stăpirnre pe sufletul şi pe trupul ei sleit de puteri. Ca o pată

cenuşie îi juca înaintea ochilor micul ofiţeraş; într-o revărsare de lumină i se înfăţişa chipul ca de bronz al lui Pavel şi îi zâmbeau ochii lui Andrei.

Se plimba prin odaie, se aşeza la fereastră, se uita în stradă

şi iarăşi se plimba prin odaie cu sprinceana ridicată, tresărind, privind mereu în jur şi căutând ceva, fără nici un gând lămurit. Bău apă, dar nu izbuti să-şi astâmpere setea şi

nici să stingă durerea amară şi obida care-i ardeau sufletul, mocnind fără încetare în pieptu-i chinuit. Ziua aceea i se arăta frântă în două: începutul ei fusese îmbelşugat; apoi, deodată, totul se năruise şi un gol imens se deschisese înaintea ei, iar în minte îi stăruia, nedumerită, o întrebare:,Şi acum? Ce va fi acum?”

După o vreme veni Korsunova. Dădea din mâini, striga, plângea şi se minuna, bătea din picioare, propunea şi făgăduia ceva, ameninţa pe cineva. Dar toate acestea n-o mişcau deloc pe mama.

— Aha! – îi suna în ureche vocea ascuţită a Măriei.

— Au izbutit totuşi să pună poporul în mişcare. Toată

fabrica s-a ridicat!

— Da, da! – răspundea mama încet, dând din cap; dar ochii ei priveau aţintiţi, nemişcaţi, către întâmplările care acum erau undeva, în trecut şi se depărtau necontenit de dânsa, odată cu Andrei şi Pavel. Nu putea să plângă, inima i se strânsese, secătuită; buzele îi erau uscate; aşişderea şi gura.