— Adică de înţeles, aş putea să înţeleg, dar să simt ceea ce simţi tu – nu!
— Se auzi glasul sirenei. Cu capul plecat pe un umăr, hoholul ascultă urletul poruncitor şi, scutu-r.îndu-se înfiorat, spuse:
— Astăzi, nu mă duc la lucru…
— Nici eu, – zise şi Pavel.
— Mai bine mă duc la baie! – spuse zinibind hoholul.
Se pregăti în grabă şi plecă posomorit.
Mama îl petrecu cu o privire de compătimire, ap oi se întoarse către Pavel:
— Poţi să mă judeci cum vrei, Paşa! Ştiu că e păcat să ucizi un om, dar uite, în împrejurarea asta. nu găsesc nici un vinovat. Mi-era milă de Isai; era ca un cuişor. Când l-am văzut adineaori, mi-am adus aminte cum spunea că ar trebui să te spân-zure şi nu-mi părea nici bine, nici rău că a murit…
Mi-era doar milă de el. Dar acum nu mai simt nici măcar atât!
Râmase un timp tăcută, pe gânduri, apoi urmă cu un zâmbet de mirare:
— Doamne Isuse – tu auzi, Paşa, ce spun eu?… Pavel nu auzise, pesemne. Plimbându-se încet prin odaie, cu.capul în jos, el spuse îngândurat, cu faţa posomorită:
— Ca să vezi numai cum e orânduită viaţa asta! Bagi de seamă cum sunt stârniţi oamenii, unii împotriva altora? Vrei, nu vrei – dă-i la cap! Şi cui, mă rog? Unuia tot aşa de lipsit de drepturi ca şi tine. Unuia care e şi mai nenorocit deeât tine, fiindcă e prost. Ppliţia, jandarmii, spionii, toţi ne sunt duşmani, dar toţi sunt oameni ca şi noi, iar stă-pânirea le suge şi lor sângele cum ni-l suge şi nouă şi nici pe ei nu-i socoate oameni, cum nu ne socoate nici pe noi. La fel, fără nici o deosebire! f-au învrăjbit pe oameni între ei, i-au aţâţat pe unii împotriva altora, i-au orbit, prostindu-i şi băgând frica în ei, i-au legat pe toţi de mâini şi de picioare, i-au strâns binişor în chingi şi acu' îi freacă, îi storc şi-i omoară în bătăi, lovind cu unii în ceilalţi. I-au transformat pe oameni în puşti, bâte, pietre, şi le spun:Asta e statul…”
Venind lângă maică-sa, urmă:
— Iacă, asta e crima, mamă! Cea mai ticăloasă crimă
împotriva milioanelor de oameni e uciderea sufletelor…
înţelegi ce fac ei? Ucid sufletul din om. Vezi care e deosebirea dintre noi şi ei? Când unuî din noi loveşte, el suferă, i-e
ruşine şi-i e silă. Mai ales, îi e silă! Ei însă omoară cu miile, liniştiţi, fără să le fie milă, fără sa se cutremure, ba chiar cu plăcere! Şi toate astea le fac – strivindu-i şi apăsându-i de moarte pe toţi – numai ca să-şi păstreze aurul, argintul, petecuţele cele de hârtie şi tot gunoiul acela care le dă putere asupra celorlalţi. Gândeşte-te că oamenii aceştia omoară
lumea, stâl-cesc sufletele oamenilor, dar nu ca să se apere pe ei, nu ca să-şi apere fiinţa lor, ci ca să-şi apere averea. Ei nu-şi apară omenia, ci huzurul…
Pavel se aplecă, cuprinse mâinile mamei în mâi-nile lui şi, scuturându-le, zise:
— Dacă ai putea să simţi toată mârşăvia, toată
putreziciunea asta ruşinoasă, ai înţelege atunci dreptatea pentru care luptăm noi, ai vedea cât e de măreaţă şi de luminoasă…!
Mama se ridică tulburată, plină de dorinţa de a-şi contopi inima cu inima feciorului ei în aceeaşi vâlvătaie.
— Aşteaptă, Paşa, dă-mi puţin răgaz! – îngăimă ea cu răsuflarea întretăiată. – încep să simt şi eu asta. Mai aşteaptă
puţin…!
XXV.
În tindă se auzi bocănit de paşi. Tresăriră, schim-bând priviri nedumerite.
Uşa se deschise încet şi Râbin intră greoi în odaie.
— Aşa! – zise el, sumeţindu-şi capul şi zâm-bind.
— Omul bun să-l ospătaţi, pâine şi chiar vin să-i daţi…!
• Era îmbrăcat într-o scurtă mânjită cu dohot, în picioare avea opinci, la cingătoarea scurtei spânzura o pereche de mănuşi mari negre, iar pe cap purta o căciulă miţoasă.
— Sănătoşi, voinici? Ei, ţi-au dat drumul, Pavele? Aşa. Cum o duci, Nilovna?
— Zâmbea larg, sticlindu-şi dinţii albi; glasul nu-i mai răsuna aşa de aspru ca odinioară, iar barba îi năpădise aproape toată faţa.
Întâmpinându-l cu bucurie, mama îi strânse mâna mare, înnegrită şi, respirând mirosul sănătos şi puternic de dohot,
care năvălise odată cu el în casă, ii spuse
— A, tu erai?… Ce bine îmi pare!… Pavel zâmbea, cercetându-l cu privirea.
— la te uită la el, mujic sadea! Dezbrăcându-şi fără grabă
scurta, Râbin răspunse:
— Aşa este, m-am făcut iar mujic; voi daţi ghes s-ajungeţi domni, iar eu am cârmit-o îndărăt… Asta-i! Potrivindu-şi cămaşa albă de pânză ţărănească, intră în odaie, îşi roti cu luare aminte privirea şi trase încheiere:
— Despre partea lucrurilor, precum văd, tot aşa aţi rămas, nu prea v-aţi sporit averea; la cărţi doar cât v-aţi mai îmbogăţit. Aşa! Ei, ia spuneţi-mi, cum mai merg treburile?
Se aşeză, îşi sprijini palmele pe genunchii larg răşchiraţi şi, pipăindu-l pe Pavel cu ochii lui întunecaţi şi întrebători, aşteptă răspunsul, zâmbind^cu bunătate.
