Mâi-nile îi tremurau; fiori mărunţi îi treceau prin spate.

Seara veniră jandarmii. Mama îi primi fără mirare şi fără

teamă. Ei intrară cu larmă şi cu un aer de veselie şi mulţumire. Ofiţerul cu faţa gălbejită îi spuse rânjind:

— Ei, ce mai faci? Asta e a treia întâlnire, nu-i aşa?

Mama tăcea, trecându-şi când şi când limba uscată pe buze.

Ofiţerul îi vorbi îndelung, cu un aer povă-ţuitor; se vedea că

avea chef de vorbă, dar vorbele lui n-o atingeau, n-o tulburau; le asculta fără să ie audă. Numai când îi spuse: „Tu singură eşti vinovată, maică, fiindcă n-ai ştiut să-ţi înveţi feciorul să-l respecte pe dumnezeu şi pe ţar…” ea răspunse înăbuşit, stând lingă uşă, fără să-l privească:

— Copiii sunt judecătorii noştri. Şi ne vor osândi de bună

seamă pentru că i-am părăsit pe drumul acesta.

— Ce spui? – strigă ofiţerul.

— Vorbeşte mai tare!

— Am spus că judecători ne sunt copiii! – repetă ea oftSnd.

Ofiţerul începu atunci să-i vorbească repede, mî-nios, dar cuvintele lui rămâneau spânzurate în aer, iară s-o atingă.

Măria Korsunova, pe care jandarmii o luaseră ca martoră, stătea alături, fără să se uite la mama. Când oiiţerul îi punea vreo întrebare, ea îi tăcea repede o plecăciune şi de fiecare dată dădea acelaşi răspuns:

— Nu ştiu nimic, înălţimea voastră! Eu sunt o femeie fără

carte, mă ocup cu negustoria şi, proasta de mine, nu pot să

ştiu nimic…

— Bine, taci! – îi poruncea ofiţerul, muşcându-şi mustaţa.

Atunci ea făcea încă o plecăciune şi-i dădea cu tifla, pe furiş, şoptind:

— Sic!

Ii dădură poruncă s-o percheziţioneze pe Vlasova. Măria clipi din ochi, se holbă la ofiţer şi spuse speriată:

— D-apoi, eu nu mă pricep la aşa ceva, înălţimea voastră!

Ofiţerul bătu din picior şi începu să ţipe la ea. Măria lăsă

ochii în jos şi o rugă încet pe mama:

— Ce să-i faci! Descheie-te, Pelagheta Nilovna… Şi, în timp ce o căuta, şoptea cu obrajii înfierbântaţi de năvala sângelui:

— Ce dini, ai?

— Ce tot bodogăneşti acolo, – strigă aspru ofiţerul, întoreând ochii către colţul odăii unde o cerceta pe mama.

— Ia, d-ale noastre femeieşti, înălţimea voastră! – îugăimă

Mana speriată.

Când ofiţerul ii porunci mamei să iscălească procesul verbal, ea desenă pe hârtie, cu o mină neînde-minatieă, nişte litere de tipar groase şi lucioase; „Pelagheia Vlasova, văduvă de muncitor.”

— Ce ai scris? De ce ai sens aşa? – se răsti ofiţerul, cu o strâmhătură de scârbă; apoi adaose rânjind:

— Ce sălbatici…!

Jandarmii plecară. Mama rămase în faţa ferestrei cu mâiuile încrucişate pe piept şi, îndelungă vreme, se uită ţintă înaintea ei, fără să vadă nimic, cu sprinceana ridicată, cu buzele strânse şi cu fălcile atât de tare încleştate, incit curâiid simţi

că o dureau dinţii. Gazul din lampă se isprăvise şi flăcăruia se stingea sâârâind. Suflă în lampă şi rămase pe întuneric. Un nor întunecat, de pustie tristeţe, îi umplu pieptul, îngreuindu-i bătăile inimii. Stătu aşa mult timp, până când simţi că i-au ostenit ochii şi că n-o mai ţin picioarele. O auzi pe Măria oprindu-se sub fereastră şi strigându-i cii glas de beţivancă:

— Pelagheia, dormi? Dormi, suflet chinuit ce eşti!

Mama se culcă îmbrăcată şi îndată se cufundă într-un somn greu, de parcă ar fi căzut într-un iaz adânc.

În vis se făcea că vede movila de nisip auriu, care se afla peste mlaştină, pe drumul ce duce la oraş. Lângă movilă, pe marginea râpei, unde începe cobo-râşul către gropile carierei de nisip, stătea Pavel şi cânta, încet şi dulce, dar cu vocea lui Andrei:

Ridică-te iarăşi, popor muncitor…

Ea mergea pe drumul care trece pe lângă movilă şi, cu mina streaşină la ochi, se uita la îecioru-său. Pe fondul azuriu al cerului, chipul lui se desena desluşit şi luminos. Ea nu se încumeta să se apropie de el, fiindcă era însărcinată. In braţe mai ţinea un prunc. Trecu mai departe. Pe câmp, o ceată de copii se jucau cu mingea; erau mulţi şi mingea era roşie.

Pruncul din braţe întinse mânuţele către ceilalţi şi începu a plânge. Ea îi dădu să sugă şi se întoarse din drum. Pe movilă

stăteau acum nişte soldaţi cu baionetele îndreptate spre ea.

Porni în grabă spre biserica din mijlocul câmpului – o biserică

albă, clădită în linii suple, spumoase, şi foarte înaltă, făcută

parcă din nori. ^Se făcea că era o înmormân-tare; coşciugul era mare, negru, cu capacul bătut în cuie. Preotul şi diaconul însă erau îmbrăcaţi în odăjdii albe, umblau prin biserică şi cântau:

Hristos a înviat din morţi…

Diaconul cădelniţa, se înclina în faţa ei şi-i zim-bea; avea părul roşu ca văpaia şi chipul vesel, ca al lui Samoilov. De sus, din cupolă, cădeau raze de soare, late ca nişte ştergare.

In cele două strane cin-tau copii:

Hristos a înviat din morţi…

— Luaţi-i de aici! – zbieră deodată preotul, oprindu-se în mijlocul bisericii. Odăjdiile de pe dânsul se făcură nevăzute şi pe faţă-i apărură nişie mustăţi albe, ţepoase. Toţi o rupseră la fugă; chiar şi diaconul fugi aruncând cit colo cădelniţa şi apucin-du-se cu iniinile de păr, aşa cum făcea hoholul. Mama scăpă pruncul jos, la picioarele oamenilor; aceştia treceau în fugă ocolindu-l şi, întorcând capul, se uitau speriaţi la trupuşorul lui gol; iar dânsa, căzând în genunchi, se ruga de ei, strigând:

— Nu lăsaţi copilul! Luaţi-l…