— Om drag şi bun! – zise mama.

— Gândeşte-te, copiii noştri, frânturile cele mai scumpe din inima noastră, îşi dăruiesc libertatea şi viaţa, se jertfesc, fără

să le pese de viaţa lor – iar eu, mama, ce pot să fac?

Nikolai păli şi, privind-o cu duioşie, spuse îngândurat:

— Ştii, pentru întâia oară îmi este dat să aud asemenea vorbe…

— Ce ştiu eu să spun? – urmă dânsa, clătinând din cap cu mâhnire şi desfăcând niâinile înlături, într-o mişcare de neputinţă.

— Dacă aş putea să arăt în cuvinte tot ce simte inima mea de mamă…

Se ridică, împinsă de o putere care creştea în ea şi-i stârnea în minte o ameţitoare năvală de vorbe pline de mânie şi obidă:

— Mulţi ar plânge… Ar plânge chiar şi cei răi, cei fără de ruşine…

Nikolai se sculă şi se uită din nou la ceas:

— Prin urmare ne-am înţeles: te muţi în oraş, la mine?

Ea încuviinţă din cap, fără cuvânt

— Când? Ar fi bine cât mai repede! – o rugă el şi adaose cu blândeţe:

— Am să fiu îngrijorat în privinţa dumitale, crede-mă!

Ea îl privi mirată. De ce-i purta atâta grijă omul acesta?

Stătea în faţa ei şi zâmbea cu capul plecat, puţin adus din spate, miop, îmbrăcat într-un surtuc negru, şi tot ce avea pe el parcă n-ar fi fost îmbrăcămintea lui…

— Bani ai? – o întrebă el, plecându-şi privirea.

— Nu!

Scoase cu grabă portofelul din buzunar, îl deschise şi i-l întinse:

— Te rog, ia…

Mama zâmbi fără să vrea şi, clătinând din cap, spuse:

— Acum toate sunt altfel! Nici banii n-au preţ! Lumea se prăpădeşte după ei, îşi vinde sufletul pentru ei, iar pentru voi sunt o nimica toată! S-ar zice că numai de hatârul celorlalţi îi ţineţi şi voi…

Nikolai râse încet:

— Banul e un lucru tare plicticos şi neplăcut! Te simţi deopotrivă de prost şi când îl iei şi când îl dai.

Ii luă mâna, o strânse tare şi o rugă încă o dată:

— Aşadar, vii cât mai repede! Şi plecă liniştit, ca de obicei.

După ce îl petrecu, mama se gândi: „Un om atât de bun şi, uite, nu mi-a spus nici o vorbă de compătimire…”

Şi nu putea să-şi dea seama dacă lucrul acesta o supăra, ori o uimea numai.

Patru zile după vizita lui Nikolai, mama se pregăti de plecare. Când căruţa în care îşi încărcase cele două lăzi ieşi din cartier şi apucă pe câmp, mama. îşi întoarse ochii înapoi şi, în clipa aceea, avu simţămintu! că părăsea pentru totdeauna locul în care se scursese dâră întunecată şi apăsătoare a vieţii sale şi unde începuse, în vremea -din urmă, o viaţă nouă, plină de noi dureri şi de noi bucurii ce-i înghiţeau cu repeziciune zilele.

Fabrica se întindea pe peticul acela de pămârit, înnegrit de funingine, ca un enorm păiari'jen roşu-întunecat, înălţându-şi hornurile către cer. în jurul e; se înghesuiau căsuţele muncitorilor. Scunde, cenuşii, strâns îngrămădite pe malul mlaştinii, ele se uitau jalnic una la alta prin ferestrele lor mici şi întunecate, în nujtecul lor se înălţa biserica; era o zidire roşie-negncioasă ca şi fabrica, dar clopotniţa nu ajungea la înălţimea hornurilor fabricii.

Suspinând, mama îşi potrivi în jurul gâtului gulerul blufei care o strângea.

— Oii, măi calule! – mormăia căruţaşul, îndem-nându-şi calul din hăţuri. Era un om fără vârstă, cu picioarele strâmbe, cu ochii şterşi, cu păr puţin şi spălăcit. Păşea legănat a4ături de căruţă şi se vedea bine că-i era totuna încotro merge – la -

dreapta sau la stânga.

— Dii, calule! – îndemna el cu glas şters, păşind caraghios cu picioarele sfrâmbe, vuite în cizme grele, pline de glod uscat.

Mama se uită în jur:; câmpul era pustiu ca şi inima ei…

Clătinând abătut din cap, calul îşi înfunda greoi picioarele în stratul adânc de nisip, ce scrâşnea sub copite, înfierbântat de soare. Căruţa, hodorogită şi prost unsă, scârţâia din greu, lăsând în urmă o larmă de zgomote şi un nor de colb…

Nikolai Ivanovici locuia la marginea oraşului, pe o ulicioară

pustie, într-o căsuţă verde, lipită de o casă cu un cat, roasă

de vreme şi întunecată. în faţa căsuţei era o grădiniţă, împrejmuită de un gard de şipci, din care priveau zirnbitoare, către ferestrele celor trei odăi, câtev-a tufe de liliac, câţiva salcâmi şi un şir de plopi subţiratici, cu irunze argintii. In odăi era linişte şi curăţenie,* pe podea tremurau, mute, umbre dantelate, iar pe pereţi se înşirau rafturi ticsite de cărţi şi atârnau câteva portrete de oameni cu chipuri severe.

— Ai să te simţi bine aici? – o întrebă Nikolai, ducând-o într-o odaie mai mică, ale cărei ferestre dădeau – una în grădiniţă,.îar cealaltă în curtea aşternută cu un covor de iarbă. Ca şi în celelalte încăperi, pereţii erau căptuşiţi şi aci cu dulapuri şi rafturi pline de cărţi.

— Mai bine aş sta în bucătărie! – spuse dânsa.

— E curată şi luminoasă…

1 se păru că Nikolai se speriase. Iar când, la stăruinţele lui sfioase, ea se învoi să rămână în odaia aceea, faţa lui se însenină deodată.

Cele trei încăperi aveau ceva neobişnuit, aerul curat şi plăcut, dar fără vrere coborai glasul şi vorbeai mai domol, de teamă parcă să nu tulburi cumva liniştita îngândurare a oamenilor care te priveau aţintit din cadrele de pe pereţi.

— Florile ar trebui udate! – zise mama, pipăind pământul din ghivecele înşiruite pe fereastră.

— Da, da! – încuviinţă stăpânul.

— Ştii, îmi plac florile, dar n-am răgaz să le îngrijesc…

Uitându-se cu luare aminte la Nikolai, mama văzu că şi aici, în locuinţa lui atât de plăcută, el păşea tot aşa de încet, cu aceeaşi băgare de seamă, oarecum străin şi depărtat de tot ce-l înconjura. îşi apropia iii mult faţa de lucrul pe care-l privea, îşi potrivea ochelarii cu'degetele lui subţiri, îşi îngusta ochii şi-i aţintea cu o întrebare mută asupra obiectului care-i atrăsese atenţia. Uneori îl lua în mână, îl ridica în dreptul ochilor şi-l cerceta cu atâta încordare, încât părea că abia atunci, odată cu mama, intrase şi el întâia oară în încăperea aceasta şi că toate lucrurile erau şi pentru el, ca şi pentru dânsa, noi şi necunoscute. Văzându-l astfel, mama se simţi dintru început ca la dânsa acasă. Umbla după Nikolai şi lua aminte rostul fiecărui lucru, punând felurite întrebări despre rânduiala casei. El îi răspundea cu înfăţişa/ea vinovată a omului care îşi dă seama că rm-şi îndeplineşte toate treburile aşa cum s-ar cuveni, dar nu se pricepe să le facă mai bine.

După ce udă florile şi rândui frumos notele de pe pian, mama se uită la samovar şi spuse:

— Ar trebui curăţat: