Nikolai îşi trecu mâna pe metalul care-şi pierduse luciul, duse un deget la nas şi-l cercetă cu atenţie. Mama zâmbi înduioşată.

Seara, când se culcă şi îşi aminti de întâmplările de peste zi, ridică mirată capul de pe pernă şi se uită în jur. Întâia oară în viaţa ei se afla într-o casă străină şi totuşi lucrul acesta n-o stingherea defel. Se gândi cu grijă la Nikolai şi inima-i fu cuprinsă de dorinţa să facă tot, tot ce sta în puterea ei, ca să

rânduiască totul cât mai bine, să-i aducă în viaţă căldură şi duioşie. Era mişcată de stângăcia, de neîndemânarea lui caraghioasă, de faptul că era străin de cele mai obişnuite lucruri ale vieţii înconjurătoare şi de înţelepciunea şi curăţenia care-i străluceau în ochi. Apoi, gândul i se întoarse brusc la fecioru-său şi în faţa ei se desfăşură din nou priveliştea zilei de întâi Mai, înveşrnântată în sunete noi, înaripată de un nou înţeles. Până şi amarul acelei zile era, ca şi celelalte în-tâmplări ale ei, cu totul deosebit: n-o silea să-şi piece capul ca sub o grea şi asurzitoare lovitură de pumn, ci îi împungea inima cu mii de ace, stârnindu-i o 2U> mânie tăcută, care o făcea să-şi îndrepte cu dârzenie spinarea cocârjată.

„Copiii.noştri au pornit paşnic”, gândea mama, aţintindu-şi urechea la zgomotele vieţii de noapte a oraşului, cu care nu era deprinsă. Ele pătrundeau prin fereastra deschisă, îmbinându-se cu freamătul de frunze din grădiniţă; veneau în zbor de departe, obosite şi ofilite, şi se grămădeau istovite în cuprinsul încăperii.

A doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, curăţă samovarul, îl puse să fiarbă, pregăti de ceai şi rămase în bucătărie, aşteptând să se scoale Nikolai. După câtva timp îl auzi tuşind şi apoi se ivi şi el în prag, cu ochelarii într-o mână, iar cu cealaltă acoperindu-şi gâtul. Alama ii răspunse la bineţe şi luă samovarul să-l ducă în odaie, iar el începu să se spele, vărsând apa pe jos, scăpând din mâini săpunul, peria de dinţi, pufnind pe nas cu mare larmă şi stropindu-se de sus până jos.

La ceai, Nikolai îi spuse:

— Slujba mea, la administraţia judeţeană, e tare tristă: urmăresc cum se ruinează şi cum ajung în sapă de lemn ţăranii noştri…

Şi urmă cu un zâmbet oarecum vinovat: —-Oamenii se prăpădesc înainte de vreme, sleiţi de toarne. Copiii se nasc slăbănogi şi mor ca muştele toamna. Iar noi cunoaştem toate nenorocirile astea, le cunoaştem şi cauzele, studiem şi, pentru treaba asta, primim o leafă şi atâta tot; mai mult nu se face nimic.

— Dumneata ce eşti? Student? – îl întrebă dânsa.

— Nu, sunt învăţător. Tata e administrator la o uzină din Viatka, iar eu m-am făcut învăţător. La ţară fiind, m-am apucat să le împart mujicilor cărţ; şi, din pricina asta, am fost închis. După ce am ieşit din închisoare, am intrat vânzător la o librărie, dar n-am fost prevăzător şi iar am nimerit la închisoare. Pe urmă m-au deportat la Arhanghelsk. Acolo am avut de furcă cu guvernatorul şi m-au trimis tocmai într-un cătun de pe ţărmul Mării Albe, unde m-au ţinut cinci ani.

Vorba lui sfătoasă suna molcom în camera luminoasă, scăldată de soare. Mama auzise multe întâm-plări asemănătoare, dar niciodată nu înţelesese cum se face că

oamenii aceştia le povesteau cu atâta linişte, de parcă ar îi fost vorba de nişte lucruri de neînlăturat.

— Astăzi vine soră-mea, – o vesti el.

— B măritată?

— Nu, e văduvă. Bărbatu-său a fost surghiunit în Siberia, dar a evadat şi a fugit în străinătate, unde a şi murit acum doi am, de oftică…

— E mai tânără ca dumneata?

— E mai mare cu şase ani. îi sunt tare îndatorat. S-o auzi cum cântă! Pianul e al ei… De altfel ale ei sunt mai toate lucrurile din casă; cărţile însă sunt ale mele…

— Şi unde locuieşte?

— Pretutindeni F – răspunse el zâmbind.

— Oriunde e nevoie de un om de curaj, acolo o găseşti!

— Tot cu treaba asta se ocupă?

— Bineînţeles!

Nikolai plecă la birou; mama rămase îngândurată, cugetând la „cauza” pentru care atâţia oameni lucrau zi cu zi, cu o atât

de liniştită îndârjire. Şi, în faţa tor, se simţea ca Ia poalete unui munte, în vreme de noapte.

• Către amiază veni o doamnă înaltă şi zveltă, îmbrăcată

într-o rochie neagră. Ctnd Vlasova îi deschise uşa, doamna lăsă jos un geamantănaş galben şi, apu-cându-i cu grabă

mina, o întrebă:

— Eşti mama lui Pavel Mihailovici, nu-i aşa?

— Da! – răspunse mama, stingherită oarecum de înfăţişarea dichisită a noii sosite.

— Eşti tocmai cum mi-am închipuit. Mi-a scris fratele meu că

ai să locuieşti aici, la el! – spuse doamna, scoţându-şi pălăria în faţa oglinzii. Noi sintem vechi prieteni cu Pavel Mihailovici.

Mi-a vorbit mult despre dumneata.

Avea o voce puţin învăluită şi vorbea domol, dar mişcările îi erau iuţi şi hotărâte. Ochii mari, cenuşi; zâmbeau luminoşi cu sclipiri tinereşti, dar din colţurile lor începuseră a se resfira către tâmple mănunchiuri de dungi subţirele, iar deasupra urechilor, mici şuviţe încărunţite îşi revărsau lucirile argintii.

— Mi-e Soame! – spuse ea.

— Aş bea o caiea!

— Iţi pregătesc îndată! – răspunse mama şi, sco-ţând serviciul de cafea din dulap, o întrebă încetişor:

— Adevărat? Ţi-a vorbit Paşa despre mine?

— Mult…

Şi, scoţând un mic portţigaret de piele, aprinse o ţigară; apoi, plimbându-se prin odaie, întrebă:

— Eşti tare îngrijată de soarta lui?

Cu ochii aţintiţi asupra maşinii de spirt, urmărind pâlphrea albăstrie a flăcării sub ibricul de ca-tea, mama zâmbea. Sfiala, pe care o simţise la început în faţa acestei femei, se mistuise în adinculunei mari bucurii.

„Vra să zică le vorbeşte despre mine, dragul de el!” gândea ea şi, în acelaşi timp, îşi urina vorba:

— Nu mi-e uşor, se înţelege; înainte, mi-ar fi tost şi mai greu, dar acum ştiu că nu e singur…

Şi, privind-o drept în faţă, o întrebă:

— Cum te cheamă?

— Sofia!

Mama o cercetă cu luare aminte. Femeia era toată numai avânt, îndrăzneală şi energie.

Sorbindu-şi cu înghiţituri grăbite cafeaua, ea vorbea cu glas hotărât:

— Acum, lucrul cel mai de seamă este să nu stea prea mult în închisoare, să ajungă cât mai repede la* judecată! Şi apoi, îndată ce-i vor deporta, vom pune la cale evadarea lui Pavel, Mihailovici. Avem nevoie de el, aici.

Mama se uita neîncrezătoare la Soţia, în timp ce aceasta, negăsind unde să pună mucul de ţigară, îl vârî în cele din urmă în păinântul unui ghiveci da flori.