plângân-du-se! I-am fost cea mai apropiată prietenă, datorez mult inimii lui, iar mintea lui mi-a dat tot ce putea să-mi dea… chiar când era singur şi obosit, n-a cerut nimic în schimb, nici mângâieri, nici vreo îngrijire deosebită.

Liudmila se apropie de Egor, se aplecă şi, sărutân-du-i mâna, rosti încet şi trist:

— Dragul meu, iubitul meu tovarăş, îţi mulţumesc din toată

inima. Adio! Am să lucrez după pilda ta: fără odihnă, fără

şovăire, toată viaţa!… Adio…!

Cu trupul zguduit de hohotele de plâns, care o înăbuşeau, Liudmila îşi lăsă capul pe pat, la picioarele lui Egor. Mama plângea tăcută, cu lacrimi îmbelşugate. Ar fi vrut, nu ştia nici dânsa pentru ce, să se stăpânească, să încerce să aline durerea Liudniilei, să găsească o mângâiere deosebită, caldă, să-i vorbească despre Egor în cuvinte pline de iubire şi tristeţe. Ii privea printre lacrimi iată care, acum era trasă, suptă, ochii adormiţi, cu pleoapele întredeschise, buzele vinete, pe care încremenise parcă o fluturare de zâm-bet…

Era linişte şi lumina era dureros de puternică… Ivan Danilovici intră ca totdeauna grăbit, cu paşi mărunţi: intră, dar se opri brusc în mijlocul camerei, cu o mişcare repezită îşi vârî mâiin'le în buzunar şi întrebă tare, nervos:

— De mult…?

Nu-i răspunse nimeni; clătinându-se uşor pe picioare şi frecându-se pe frunte, se apropie de Egor, îi strânse mâna şi se trase deoparte.

— Era de aşteptat: cu o inimă ca a lui, trebuia să se întâmple… cel puţin de acum şase luni…

Deodată, glasul lui sonor, prea puternic şi de o linişte forţată

se frânse. Cu spatele rezemat de perete, îşi chinuia bărbuţa între degetele-i agere şi, clipind mărunt, se uita la grupul pe care-l alcătuiau în ungherul odăii, cele două femei lingă patul pe care zăcea mortul.

— încă unul! – spuse el cu glas înăbuşit. Liudmila se ridică, se duse la fereastră şi o deschise.

După câteva clipe toţi trei erau la geam şi, strânşi unul lârigă altul, priveau faţa posomorită a acelei nopţi de toamnă.

Peste crestele întunecate ale copacilor, stelele sclipeau viu, afundând bolta cerului în nemărginit…

Liudmila o luă de braţ pe mama şi se lipi de umărul ei.

Doctorul, cu-capui sprijinit în piept, îşi ştergea ochelarii.

Afară, în liniştea nopţii, gâfâia trudit vuietul oraşului la ceasul acela târziu; o adiere rece le răcorea obrajii şi le”

flutura şuviţele de păr. Liudmila începu să tremure; pe faţă i se prelingeau lacrimi. Pe culoar rătăceau zgomote speriate şi înăbuşite, care veneau din sălile spitalului, paşi grăbiţi, gemete, şoapte întristate. Cei trei stăteau tăcuţi şi nemişcaţi la fereastră, cu privirile aţintite în bezna nopţii.

Mama se simţi <fe prisos între ei, îşi desprinse uşor braţul din mâna femeii, se înclină în faţa lui Egor şi se îndreptă spre uşă:

— Pleci? – o întrebă doctorul, fără să-şi întoarcă faţa.

— Da…

În stradă se gândi la Liudmila şi-şi aminti de lacrimile ei cumpătate. „Nici nu ştie să plângă…”

Atfvintindu-şi cuvintele din urină ale lui Egor, oftă adânc.t Păşind încet pe uliţă, îi veneau în gând glumele lui, privirea lui vioaie şi gândtirile lui despre viaţă.

„Omul bun trăieşte greu, dar moare uşor… Eu cum am să

mor oare…?”.

Apoi şi-o închipui pe Liudmila alături de doctor, stând la fereastră, în camera aceea albă şi prea puternic luminată, iar în spatele lor – Egor cu ochii lui fără viaţă şi, cuprinsă de o milă apăsătoare faţă de oameni, oftă adânc, iuţind pasul, zorită de un simţă-mânt nelămurit.

„Trebuie să mă grăbesc!” îşi spunea dânsa şi, stă-pânită de un îndemn lăuntric, trist, dar hotărâf, porni mai repede înainte.

XJ.

A doua zi, mama avu de făcut tot felul de alergături ca să

pregătească cele de trebuinţă pentru înniormântare, iar seara, când se aşeză la ceai dimpreună cu Nikolai şi cu Sofia, veni Saşenka veselă şi gălăgioasă ca niciodată. Obrajii îi ardeau ca focul, ochii îi străluceau de bucurie şi, după cum i se păru mamei, întreaga ei făptură era însufleţită de o mare speranţă. Voioşia ei zgomotoasă năvăli strident şi disonant în mijlocul amintirilor pline de mâhnire pentru cel care se stinsese; toţi rămaseră, uluiţi şi orbiţi, ca-n faţa unui foc. care a izbucnit pe neaşteptate în

2JS1 noapte. Bătând îngândurat cu degetul în masă, Nikolai zise:

— Eşti de nerecunoscut astăzi, Saşa…

— Da? Se poate! – răspunse ea, izbucnind într-un râs fericit.

Mama o privi cu o dojana mută în ochi, iar Sofia îi spuse, vrând parcă să-i aducă aminte:

— Vorbeam tocmai despre Egor Ivanovici…

— Ce om minunat, nu-i aşa? – exclamă Saşa.

— Nu l-am văzut decât zâmbind şi glumind. Şi cum ştia să

lucreze! Era un artist al revoluţiei, stăpânea gân-direa revoluţionară ca un mare maestru. Cu câtă simplitate şi vigoare zugrăvea întotdeauna tabloul minciunii, al asupririi şi al nedreptăţii în multiplele ei aspecte.

Vorbea încet, cu un zâmbet trist în ochi, dar zâm-betul acesta nu izbutea să zăgăzuiască vâlvătaia acelei nestăpânite

bucurii pe care toţi i-o citeau limpede în ochi, dar a cărei cauză niciunul n-o înţelegea.

Şi cum nu voiau defel să-şi părăsească adânca lor mâhnire pentru tovarăşul care murise şi să se lase cuceriţi de simţământul de bucurie pe care-l adusese cu sine Saşa, ei îşi apărau, fără a-şi da seama, tristul lor drept de a-şi trăi durerea până la capăt, căutând s-o aducă şi pe fată în aceeaşi stare sufletească…

— Şi uite că a murit! – spuse Sofia cu glas apăsat, privind-o stăruitor.

Saşa îşi trecu scurt privirea întrebătoare pe feţele lor şi se încruntă. Apoi îşi lăsă capul în piept şi tăcu, îndreptându-şi părul cu mişcări domoale.

— A murit? – întrebă cu glas tare după un răstimp, smulgându-se din tăcere şi rotindu-şi iarăşi privirea cutezătoare pe feţele lor.

— Ce-nseamnă, a murit? Ce a murit? A murit oare respectul meu pentru Egor, dragostea mea pentru acest tovarăş, a murit amintirea strădaniilor creierului său? A murit tot ce a gândit şi a produs mintea lui? Au pierit sentimentele pe care le-a trezit el în inima mea? S-a prăbuşit în mintea şi în inima mea imaginea acestui ora cinstit şi curajos aşa cum l-am cunoscut totdeauna şi aşa cum mi-am făurit-o eu? Au murit toate acestea? Eu ştiu că, întrucât mă priveşte, ele nu vor muri niciodată. Şi mi se pare că prea ne pripim să spunem despre un om, „a murit”. Moartă este gura lui, dar cuvântul său va trăi pururea în inimile celor vii!

Tulburată, se aşeză din nou, îşi sprijini coatele pe masă şi urmă cu glas mai scăzut, mai profund, privindu-şi tovarăşii, zâmbitoare, cu ochii împăienjeniţi:

— E o prostie, poate, ceea ce spun, dar eu cred, tovarăşi, în nemurirea oamenilor cinstiţi, în nemurirea celor cărora le datorez fericirea de a trăi această viaţă minunată, care mă

umple de bucurie şi care mă încântă prin complexitatea, prin diversitatea fenomenelor şi prin necontenita creştere a ideilor care-mi sunt tot atât de scumpe, ca şi inima din piept. Poate

că suntem prea zgârciţi în manifestarea simţămintelor noastre; poate că trăim prea mult cu cugetul şi aceasta ne diformează întrucâtva; poate că,.judecind şi cântărind lucrurile, nu le simţim îndeajuns…