Apoi, apucând-o deodată de umeri, o -trase către dânsa şi, privind-o în ochi, o întrebă cu mirare:
— Nu cumva te sfieşti? Mama răspunse zârnbind:
— Adineaori îţi spusei despre mucul de ţigară şi dumneata mă întrebi dacă nu cumva mă sfiesc!
Şi, fără să-şi ascundă mirarea, grăi ca şi când ar fi căutat singură să se dumerească:
— Abia am picat în casa dumneavoastră, căci sunt aici doar de ieri şi, uite, mă sirnt ca la mine acasă. Nu mă tem de nimic, vorbesc ce-mi place…
— Aşa se şi cuvine! – încuviinţă Sofia.
— Mi se învârte capul, şi nu mă mai recunosc de parc-aş fi alta, – urmă mama.
— Altădată trebuia să mă-uvârt multă vreme în preajma unui om. până s-ajung a-i vorbi din toată inima, iar acum mi se deschide sufletul şi spun de-a dreptul tot ce îmi trece prin minte, cum nu mi-aş fi închipuit vreodată…
Tăcută, Sofia aprinse altă ţigară, iar ochii ei cenuşii cuprindeau chipul mamei în lumina lor caldă, mângâioasă.
— Zici că s-ar putea pune la cale o evadare? Dar cum are să
trăiască după aceea, ca fugar? – puse mama întrebarea care o frământase până atunci.
— Floare la ureche! – răspunse Sofia, turnân-du-şi încă o ceaşcă de cafea.
— Are să trăiască aşa cum trăiesc atâtea zeci de oameni care evadează… Chiar acum am fost să întâmpin şi să conduc pe unul
— om de mare valoare şi el – care fusese deportat pentru cinci ani, dar n-a stat decât trei luni şi jumătate…
Mama o privi ţintă, zâmbi şi spuse încet, clătinând din cao:
— Se vede treaba că m-a fărâmat rău ziua asta de întâi Mai!
Parcă n-aş fi în apele mele şi aş umbla tot pe două drumuri –
aci mi se pare că înţeleg totul şi deodată parcă mă afund într-o negură. Uite, chiar şi acum: mă uit la dumneata; eşti cucoană şi lucrezi pentru cauza aceasta… îl cunoşti pe Paşa şi îl preţuieşti… Iţi mulţumesc…
— Cât despre asta, noi trebuie să-ţi mulţumim dumitale! –
răspunse Soiia, rizând.
— Mie? D-apoi că n-a învăţat de la mine ce ştie!
— zise mama, suspinând.
Sofia puse mucul de ţigară pe farfurioară, lingă ceaşca de cafea şi, scuturându-şi capul, părul auriu i se revărsă în bucle-grele pe spate. Apoi se ridică şi ieşi spunând:
— E timpul să lepăd de pe mine toate splendorile astea…
III.
Nikolai se întoarse acasă căire seară. La masă, Sofia povesti, nu fără haz, cum îl întâmpinase şi cum îl ascunsese pe
deportatul fugar; cum, de teama copoilor, nu vedea decât copoi în jurul lor; şi ce comportare caraghioasă avusese fugarul acela. Ascultân-d-o, mama se gândea că felul în care ea povestea toate acestea aducea cu lauda muncitorului, care.
după ce a izbutit să ducă la bun sfârşit o lucrare grea, nu-şi poate ascunde mulţumirea.
Sofia purta acum o rochie largă şi subţire de culoarea oţelului şi părea mai înaltă, ochii îi erau parcă mai întunecaţi, iar mişcările mai domoale.
— Uite ce-i, Sofia, – grăi Nikolai, după ce isprăviră masa.- Va trebui să mai iei asupra ta o treabă. După cum ştii, noi ne-am propus să tipărim o gazetă pentru sate, dar în urma arestărilor din ultimul timp am pierdut legătura cu oamenii noştri din partea locului. Numai Pelagheia Nilovna ne-ar putea spune cum să-l găsim pe omul acela, care şi-a luat sarcina de a răspândi gazeta. Trebuie să pleci cu dânsa acolo şi cât mai degrabă.
— Bine! – zise Sofia, trăgând un fum de ţigară.
— Plecăm, Pelagheia Nilovna.?
— Păi să plecăm…
— Li departe?
— Vreo optzeci de verste…
— Minunat!… Şi acum aş vrea să cânt ceva. Dumneata, Pelagheia Nilovna, poţi suporta puţină muzică?
— Nu mă mai întrebaţi, faceţi aşa ca şi când n-aş fi aici! –
răspunse mama, aşezându-se pe un colţ al divanului. îşi dădea seama că Nikolai şi cu soră-sa, fără să aibă aerul că se ocupau de dânsa, căutau totuşi s-o atragă mereu în discuţia lor.
— Vrei să asculţi, Nikolai? Am să-ţi cânt din Grieg. Astăzi am adus notele… închide ferestrele.
Deschizând caietul de note, îşi trecu uşor mâna stingă peste clape. Coardele sunară adine şi plin. Ca un oftat profund, li se alătură o notă mai gravă şi mai plină. De sub degetele mâinii drepte se stârni, cu clinchet luminos, un stol de sunete
