Cele două femei străbătură tăcute străzile oraşului, ieşiră la câmp şi, păşind umăr la umăr, apucară pe un drum care se desfăşura larg şi bătătorit între două şiruri de mesteceni bătrâni
— N-ai să osteneşti? – o întrebă mama pe Sofia.
— Crezi că puţine drumuri de-astea am bătut? Sunt deprinsă…
Plină de veselie, de parcă s-ar fi lăudat cu niscai pozne din copilărie. Sofia începu să-i povestească despre munca ei revoluţionară. Trecuse prin tot felul de întâmplări; purtase nume străin, folosind acte false, se travestise, se ascunsese de agenţi, cărase zeci de kilograme de cărţi interzise, prin diferite oraşe, organizase fuga tovarăşilor deportaţi, îi însoţise în străinătate. Odată fusese instalată în locuinţa ei o tipografie clandestină; când jandarmii, prinzând de veste, veniseră să-i facă percheziţie, ea izbutise, cu un minut înainte de sosirea lor, să se travestească în slujnică şi plecase fără palton, cu o basma subţire pe cap, cu o tinichea de gaz în mână, trecând pe sub nasul musafirilor ei, care tocmai intrau pe poartă.
Străbătuse astfel pe un ger cumplit întreg oraşul, de la un capăt la celălalt. Altă dată, sosind într-un oraş străin, s-a dus la nişte cunoştinţe, dar tocmai când urca scara, băgă de seamă că la locuinţa lor se făcea percheziţie. Ura prea târziu ca să se mai poată întoarce; se hotărî deci să sune la uşa unui apartament ce se aâla cu un etaj mai jos, intră cu valiza în mână la nişte oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea şi le mărturisi desr chiş cum stau lucrurile.
— Puteţi să mă predaţi jandarmilor dacă vreţi, dar nu cred c-o s-o faceţi, – le-a spus ea cu încredinţare. Gazdele, la care o adusese această întârnplare, s-au speriat grozav şi n-au dormit toată noaptea, aşteptând în fiecare clipă să bată
cineva la uşă, dar n-au avut curajul s-o predea jandarmilor”; iar a doua zi diinineaţa au făcut haz împreună cu dânsa de
spaima prin care trecuseră. Odată, călătorea în straie de călugăriţă în acelaşi vagon şi pe aceeaşi bancă cu agentul care o urmărea; fudulindu-se cu dibăcia lui, el îi mărturisi toate trucurile de care se folosea. Era încredinţat că ea se află
în acelaşi tren, într-un vagon de clasa a doua; cobora la fiecare staţie, iar când se întorcea în compartiment, îi spunea:
— Nu se vede, pesemne s-a culcat. Apăi îi doboară osteneala şi pe ei, că duc viaţă chinuită, ca şi noi!
Mama o asculta, veselindu-se şi cuprinzând-o cu o privire mângâioasă. înaltă şi uscăţivă, Sofia păşea uşor şi sigur, cu picioarele ei zvelte. Din mersul ei, din vorbă, din sunetul glasului, puţin învăluit, dar voios, din toată făptura ei dreaptă, răzbătea o îmbelşugată sănătate sufletească şi o îndrăzneală plină de voioşie. Ochii ei priveau lumea plini de voie bună, descoperind pretutindeni câte un lucru care îi stârnea o bucurie tinerească.
— Ia uite, ce pin minunat! – spunea cu însufleţire, arătând câte un copac. Mama se oprea să-l vadă mai bine: pinul nu era nici mai înalt, nici mai stufos decât ceilalţi.
— Da, e un copac frumos! – încuviinţa dânsa zim-bind. Şi, întorcându-se către Sofia, se uita la şuviţele cărunte de deasupra urechii, pe care vântul le răvăşea jucăuş.
— I-auzi ciocârlia!
— In ochii cenuşii ai Sofiei se aprindea o văpaie domoală, iar trupul ei se avânta parcă întru întâmpinarea cântecului, care răsuna nevăzut în înaltul cerului. Uneori se apleca mlădioasă,' rupea câte o floare de câmp şi, abia trecându-şi degetele subţiri şi agile peste petalele care tremurau uşor, le mângâia drăgăstos, îngânând o frântură de cântec, cu glas scăzut şi plin de farmec.
Toate acestea stârneau în inima mamei dorinţa de a se simţi cât mai aproape de femeia aceasta cu ochi luminoşi şi, fără
să-şi dea seama, ea se strângea tot mai mult lingă dânsa, străduindu-se a se ţine în pas cu ea.
Când şi când, în cuvintele Sofiei răzbea o anume asprime, pe care mama o socotea de prisos şi oare o îngrijora:,'N-o să-i
placă lui Mihailo…” îndată însă Sofia îşi relua vorba ei simplă
şi caldă şi mama se uita iarăşi în ochii ei, zâmbind.
— Ce tânără eşti! – spuse dânsa, oltând.
— Vai, am împlinit treizeci şi doi de ani! – strigă Sofia.
Vlasova surise.
— Nu mă gândeam la vârstă. După înfăţişare ţi s-ar da soaţe şi mai mult. Dar când mă nit la ochii dumitale, când îţi aud glasul, mă cuprinde mirarea; eşti ca o fetiţă! Duci o viaţă
zbuciumată, grea şi plină de primejdii, dar inima îţi -este mereu surâzătoare.
— Viaţa nu mi se pare grea deloc şi n-aş putea să-mi închipui alta mai frumoasă, mai interesantă decât aceasta…
De acum înainte am să-ţi spun Nilovna; Pela.gheia nu ţi se potriveşte.
— Spune-mi cum vrei! – răspunse mama îngân-durată.
— Cum îţi place, aşa să-mi spui. Mă tot uit la dumneata, te ascult şi mă gândesc. Cunoşti drumurile care duc drept la inima omului, şi asta mă bucură. Iu faţa dumitale sufletul fieştecăruia s« deschide fără teamă, fără fereală; se deschide dintr-un imbold lăuntric… Şi tot astfel gândesc despre voi toţi:
„Nu se poate, zic, să nu învingă răul din viaţă; vor învinge fără îndoială”.
— Vom birui fiindcă suntem alături de poporul muncitor! –
spuse Sofia cu glas puternic şi cu deplină încredinţare.
— In el zac ascunse toate posi- 'bilităţile şi laolaltă cu el se poate realiza orice! Dar trebuie să-i trezim conştiinţa de sine, pe care ceilalţi o împiedică să se dezvolte…
Aceste cuvinte ale Sofiei treziră în inima mamei un simţământ complex; fără să-şi dea seama pentru ce anume, îi era milă de dânsa, dar mila aceasta nu avea nimic jignitor, ci pornea dintr-o prietenie curată: ar fi vrut s-o audă vorbind altfel, mai simplu.
— Cine are să te răsplătească pentru toată truda dumitale?
– o întrebă mama cu glas domol şi rnâhnit.
Sofia îi răspunse cu mândrie, după cum i se păru mamei:
— Dar noi ne-am şi primit răsplata! Am descoperit viaţa care ne dă toate mulţumirile şi trăim cu toată puterea sufletului nostru. Mai mult decât atât, ce-am putea să ne dorim?
Mama ridică ochii către dânsa, apoi lăsă iar capul în jos, spunându-şi din nou: „N-o să-i placă lui Mihailo…”
Respirând din plin aerul înmiresmat, păşeau fără grabă, dar cu spor; mama avea simţământul că merge către un loc de închinăciune. îşi aduse aminte de copilăria ei şi de acea cuprinzătoare bucurie, pe care o încerca totdeauna când, la anume sărbători, pleca din satul lor la o mânăstire depărtată, unde se afla o icoană făcătoare de minuni.
