— Daţi-mi voie! – strigă poliţistul.

— Vă pun în vedere că hu aveţi voie să ţineţi discursuri…

— Numai câteva cuvinte! – răspunse liniştit tânărul.

— Tovarăşi! La mormântul prietenului şi învăţătorului nostru, să jurăm că nu-i vom uita niciodată învăţăturile şi că

fiecare dintre noi va săpa fără odihnă, toată viaţa, groapa în care va fi înmormintaiâ pentru vecie puterea blestemată şi asupritoare, izvorul tuturor nenorocirilor din această ţară –

autocraţia!

— Arestaţi-l – strigă poliţistul, dar glasul lui tu înăbuşit de o năvalnică izbucnire de strigăte:

— Jos autocraţia!

Îmbrâncind mulţimea, poliţiştii se năpustiră asupra tânărului care cuvântase. Strâns înconjurat din toate părţile, el ridică mina şi strigă:

— Trăiască libertatea!

Mama fu îmbrâncită înlături; înfricoşată, se sprijini de o cruce şi rămase cu ochii închişi, aşteptând să primească vreo lovitură. Larma vijelioasă a mulţimii dezlănţuite o asurzea, pământul i se clătina sub picioare, vântul şi spaima îi tăiau respiraţia. Fluierăturile poliţiştilor despicau văzduhul, un glas răguşit, zbiera comenzi, femeile scoteau ţipete ascuţite, grila-jurile mormintelor trosneau şi paşi îmbulziţi răsunau înfundat pe pământul uscat. Toate acestea ţinură îndelung;

cutremurată de groază, mama nu mai putu să stea cu ochii închişi.

Ti deschise şi, scoţând un ţipăt, se repezi înainte, cu braţele întinse. Aproape de dânsa, pe o potecă îngustă, între două

şiruri de morminte, poliţiştii îl înconjuraseră pe tânărul cu plete mari şi se apărau împotriva

2yu mulţimii, care se repezea asupra lor din toate părţile.

Săbiile scoase din teacă: luceau în văzduh albe şi reci, se ridicau deasupra capetelor şi coborau fulgerător. Bastoane, scânduri şi scurtături, smulse din garduri cădeau năprasnic asupra poliţiştilor; strigătele oamenilor încăieraţi se învălmăşeau într-un vâr-tef sălbatic, iar deasupra capetelor se înălţa chipul palid al tânărului şi vocea lui răsuna cu putere peste larma glasurilor înfuriate:

— Tovarăşi! De ce vă irosiţi puterile…?

Şi tânăru! birui. Lepădând scurtăturile, oamenii plecau, unul câte unul, în vreme ce mama păşea mereu înainte, atrasă de o putere căreia nu i se putea împotrivi; în sfârşit, îl văzu pe Nikolai. cu pălăria dată pe ceafă, străduindu-se să

alunge oamenii îmbătaţi de niânie şi-i auzi glasul dojenitor:

— Aţi înnebunit? Liniştiţi-vă!

Mamei i se păru că una din mâinile lui era înroşită de sânge.

— Pleacă, Nikolai Ivanovici! – strigă ea, repezindu-se spre dânsul.

— Unde te duci? Au să te lovească…

Sofia răsări lângă dânsa, apucând-o de umăr. Era fără

pălărie, cu părul răvăşit; cu mâna cealaltă îl sprijinea pe un tânăr, aproape copilandru. Acesta îşi ştergea faţa zdrobită, însângerată, murmurând cu buze tremurânde:

— Lăsaţi-mă, nu-i nimic…

— Ai grijă de el, du-l acasă la noi! Ia batista asta şi leagă-i faţa!… – spuse repede Sofia şi, vărând mâna băiatului în mâna mamei, fugi strivind:

— Plecaţi mai repede, că vă arestează!

Oamenii se împrăştiau în toate părţile, în urma lor veneau poliţiştii, călcând greoi printre morminte, împiedicându-se în

poalele mantalelor. înjurând şi învâr-tind săbiile deasupra capetelor. Flăcăul îi privea cu ochi de lup.

ÎS” îi spuse mama încef, şfer-

— Hai mai repede! gându-i fala cu batista.

El mormăia, scuipând sânge:

— Nu liţi îngrijorată, că nu mă doare. M-a pălit cu minerul săbiei. Dar şi eu, când i-am tras una cu parul, a urlat, nu altceva…!

Şi, ameninţând cu pumnul plin de sânge, încheie cu glas întretăiat:

— Las' c-o să vedeţi voi! Vă venim noi de hac, fără bătaie, când s-o ridica tot poporul muncitor!

— Mai repede! – îl zori mama, trăgându-l spre una din porţile cimitirului. I se părea că dincolo de gard, în câmp, îi aşteaptă poliţiştii gata să se năpustească şi să-i lovească. Dar când, deschizând cu băgare de seamă portiţa, văzu cârnpul gol, pe care se aşternea pânza cenuşie a amurgului de toamnă, teama „ îi trecu; tăcerea şi pustietatea o liniştiră.

— Stai să-ţi leg faţa! – îi spuse mama.

— Nu-i nevoie, nu mi-e ruşine! A fost o bătaie dreaptă, a dat şi el, am dat şi eu…

Mama îi legă în grabă rana. Când vedea sânge o cuprindea mila, iar când degetele-i dădeau de umezeala caldă, o scutura un tremur de groază. Tăcută şi grăbită, îl duse pe rănit de-a lungul câmpului. Li-berându-şi gura, băiatul îi spuse cu glas glumeţ:

— Ce mă târăşti aşa, tovarăşă? Pot merge şi singur…

Mama simţea însă că băiatul se clătina, călca din ce în ce mai nesigur, iar măăă îi tremura. Cu glasul tot mai stins el vorbea într-una, întrebând-o fără să aştepte răspuns:

— Sunt tinichigiu, mă cheamă Jvan, dar dumneata cine eşti? Eram trei în cercul lui Egor Ivanovici, adică trei tinichigii… cu toţii eram unsprezece. Tare-l mai iubeam, fie-i sufletul ferice în împărăţia cerurilor! Cu toate că nu cred în dumnezeu…

Când intrară în oraş, mama luă o trăsură şi, după ce-l urcă, îi şopti la ureche:

2S2

— Acuma să taci! – şi, ca să fie mai sigură, îi trase batista peste gură.

Rănitul ridică mâna, dar nu mai avu putere să-?i desfacă

gura: mâna îi căzu moale pe genunchi. Cu toate acestea, mormăi mai departe, prin batistă:

— Loviturile astea n-am să vi le iert niciodată, drăguţilor…

înaintea lui, ne dădea lecţii un student, Titovici… lecţii de economie politică… Pe urmă l-au arestat…