Uneori Sofia începea să cânte încet şi frumos vreun cântec nou, în care era vorba de cer şi de dragoste, sau spunea vreo poezie despre păduri şi ogoare, despre Volga; mama asculta zâmbind şi, fără să-şi dea seama, îşi legăna capul în ritmul versurilor, fermecată de melodia lor.
În piept i se aşternuse o linişte caldă şi plină de visare, ca într-o livadă bătrână vara, pe-nserat.
A treia zi au ajuns. Mama a întrebat pe un mujic, care lucra la câmp, unde se află fabrica de dohot; au apucat apoi pe o cărăruie, care se prăvălea năprasnic în jos, dar la fiecare pas rădăcini noduroase de copaci se orânduiau unele sub altele, ca nişte trepte; cobo-râră astfel într-o poiană care li se înfăţişă rotundă ca o roată; peste tot locul se vedeau cioplituri şi aşchii de lemn, sfărâmături de cărbuni şi băltoace de dohot.
— Am ajuns! – spuse mama, rotindu-şi ochii cu îngrijorare.
În faţa unei colibe înjghebate din joarde şi crăcane de copac, se afla o masă făcută din trei scânduri nedate la rindea, bătute pe un căprior îngropat în pă-mânt; la masă şedea Râbin, mânjit de dohot de sus până jos şi cu cămaşa descheiată la piept, împreună cu Efim şi cu încă doi flăcăi.
Râbin le zări cel dintâi şi, punându-şi palma streaşină la ochi, aşteptă în tăcere.
— Bună ziua, frate Mihailo! – îi strigă de departe mama.
El se ridică şi făcu fără grabă câţiva paşi către ele; recunoscând chipul mamei se opri şi aşteptă, zâmbind şi
mângâindu-şi barba cu mâna înnegrită de dohot.
— Ne ducem să ne închinăm la sfânta mânăstire! – grăi mama, venind către dânsul.
— Şi, pe drum, zâc: ia să ne abatem pe la fratele Mihail, să
vedem ce mai face! Dânsa e prietena mea, o cheamă Arma…
„Mândră de cele scornite la iuţeală, mama trase cu coada ochiului către Sofia, care stătea gravă şi severă:
— Ziua bună! – zise Râbin cu un surâs mohorât. Scutură
mâna mamei, se înclină în faţa Sofiei şi urmă:
— Nu te mai osteni degeaba, aici nu suntem la oraş, nu-i nevoie să minţi! Toţi cei de faţă sunt de-ai noştri…
Efim, care rămăsese la locul său, se uita cu luare aminte la cele două femei şi spunea ceva către tovarăşii săi de la masă.
Când se apropiară, el se sculă şi se înclină tăcut; ceilalţi doi statură nemişcaţi, ca şi cum nici nu le-ar fi băgat în seamă.
— Trăim aici ca nişte călugări! – zise Râbin, bă-tând-o uşor pe Vlasova pe umăr.
— Nimeni nu vine pe la noi. Stăpânul a plecat să-şi ducă
nevasta la spital, iar eu sunt un fel de administrator. Şedeţi la masă. Socot că vă e foame. Efim, ia adă nişte lapte!
Efim intră fără grabă în colibă; femeile dădură să-şi lepede tăgârţele de pe umeri şi atunci unul din cei doi flăcăi, înalt şi slab, se ridică de la masă şi veni să le ajute, în timp ce celălalt, scurt, îndesat şi pletos, rămase îngândurat cu coatele sprijinite pe masă şi, uitându-se la ele, îngâria un cântec, scărpinându-se după ceafă.
Mirosul puternic de doliot, amestecat cu aroma înăbuşitoare a frunzelor putrezite, era ameţitor…
— Pe acesta îl cheamă Iakov, – arătă Râbin către flăcăul cel înalt, – iar pe cestălalt – Ignat. Ei, ia spune ce-ţi mai face feciorul?
— E la închisoare, – oftă mama.
— Iar la închisoare? – se minună Râbin.
— Se vede treaba că-i place acolo…
I:gn.at curmă scurt cântecul. Iakov luă băţul din rnâna maniei: zicând:
— Şezi!
— Dar dumneata, de ce nu şezi? – o poiti Ribin pe Sofia.
Fără să scoată o vorbă, ea se aşeză, pe o buturugă, cercetându-l cu luare aminte pe Râbin.
— Când l-au arestat? – întrebă, acesta, aşezându-se în faţa mamei; şi îndată adaose, clătinând din cap:
— Ce pot să mai spun, Nilovna? N-ai noroc şi pace!
— Nu-i nimic! – zise ea.
— Ai început să te obişnuieşti?
— De obişnuit n-am să mă obişnuiesc niciodată, dar văd că
nu se poate altfel.
— Aşa! – făcu Râbin.
— Ei da' spune cum s-a întâmplat…
Efun aduse o oală cu lapte, luă o ceaşcă de pe masă, o clăti cu apă, apoi o umplu cu lapte şi o puse în. faţa Sofiei, ascultând atent cele ce istorisea mama. Flăcăul se mişca şi făcea totul tară zgomot, cu multă băgare de seamă. Când mama sâirşi de povestit, toţi rămaseră un timp tăcuţi, fără să
