Mama îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe piept. Băiatul se lăsă deodată greu şi tăcu. Copleşită di frică, mama strecura priviri furişe în toate părţile. I se părea că de undeva, de după un colţ de stradă, au să iasă poliţiştii, au să-l vadă pe Ivan cu capul legat, au să sară asupra lui şi au să-l omoare…

— E beat? – o întrebă birjarul, întorcându-se către dânsa cu tui zâmbet plin de înţelegere.

— Beat turtă, – răspunse mama oftând.

— E feciorul dumitale?

— Da. E cizmar, iar eu.sunt bucătăreasă…

— Viaţă grea… Ce poţi face?

Birjarul învârti biciul deasupra cailor şi, întorcându-se din nou, urină cu glas mai scăzut:

— Ai auzit ce bătaie a fost adineauri la cimitir?

îiimormântau, vra să zică, pe un politic – adicăte din cei care se ridică împotriva stăpânirii… care au anume răfuieli cu stăpânirea. îl înmormântau, vra să zică, oameni de-ai lor, prieteni de-ai mortului, cum s-ar zice. Şi s-apucă ei să strige: jos stăpânirea, că jefuieşte, adicăte, poporul… Atuncea poliţia tăbărî pe ei, să-i bată! Pe câţiva, cică, i-a căsăpit aşa de tare, c-au rămas morţi pe loc. Dar au păţit-o şi poliţiştii…

— Tăcu o vreme, apoi, clătinând amărât din cap, spuse cu glas ciudat:

— Nici pe morţi nu-i lăsa-n pace. Le tulbură somnul de veci…!

Trăsura sălta hurducându-se pe caldarâmul de piatră; capul lui Ivan se bălăbănea izbindu-se de pieptul mamei, iar birjarul, întors pe Jumătate către dânsa, mormăia îngândurat: -

— Poporu-i tare tulburat şi frământat… Creşte răzmeriţa peste tot pământul. Da, da! Aseară au venit jandarmii la nişte vecini ai noştri şi au cotrobăit prin casă până-n zori; când au plecat, l-au luat cu ei pe un fierar. Cică-i îneacă noaptea-n gârlă. Stau şi mă gân-desc, ce om cumsecade era fierarul ăsta… '

— Cum îl chema? – întrebă mama.

— Pe fierar? Savel îl chema şi era poreclit Evcenko. Era tânăr. dar cunoştea multe lucruri. Se vede treaba că nu-i voie să ştii prea multe. Venea câteodată pe la noi şi începea a vorbi: „Ce viaţă mai duceţi şi voi, birjarii!” „Aşa-i, ziceam noi, o viaţă de dine, ba chiar şi mai afurisită!”

— Opreşte! – îi spuse mama.

Ivan se trezi în hurducătura trăsurii şi scoase un geamăt slab.

— L-a muiat rău pe flăcăiaş! – zise birjarul.

— Ce-i şi cu băuturica asta…!

Abia târându-şi picioarele, clătinându-se din tot trupul, Ivan străbătu curtea, spunând:

— N-am nimic… pot să merg şi singur…

XIII.

Sofia era acasă şi ieşi în întâmpmarea mamei cu ţigara în gură, tulburată, negăsindu-şi locul.

Aşezând rănitul pe divan, îi dezlega capul cu multă

îndemânare şi dădea porunci, îngustându-şi ochii şi ferindu-i de fumul de ţigară:

— L-a adus, Ivan Danilovici! Eşti obosită, Nilovna! Te-ai speriat, aşa-i? Ei, hai, acuma odihneş-te-te. Nikolai, dă-i Nilovnei un păhărel de porto!

Buimăcită de toate cele întâmplate, respirând anevoie şi simţind în toată clipa junghiuri în piept, mama îngăima:

— Lăsaţi, nu vă bateţi capul cu mine…

Dar toată făptura ei cerea înfrigurată o mângâiere, o privire înţelegătoare, care s-o liniştească.

Din camera de alături veni Nikolai cu mina bandajată, împreună cu doctorul Ivan Danilovici, zburlit ca un arici.

Acesta se îndreptă cu grabă către divan şi, aplecându-se deasupra tânărului, spuse:

— Apă, apă multă, fĂşi] de pânză curată, vată!Mama porni spre bucătărie, dar Nikolai o apucă de braţ şi-i spuse cu blândeţe, ducând-o în sufragerie:

— Doctorul vorbea cu Sofia, nu cu dumneata. Ai trecut prin mare zbucium astăzi, draga mea!

Întâlnindu-i privirea bună şi îngrijorată, mama'izbucni întrun hohot de plâns, pe care nu mai putu să şi-l stăpânească, strigând:

— Vai, ce-a fost, dragul meu, ce-a fost! Au căsăpit oamenii!

I-au căsăpit…

— Am văzut, – zise Nikolai, întinzându-i un pahar de vin şi dând din cap.

— S-au cam înfierbântat amândouă părţile. Dar nu te speria; au dat cu latul săbiilor şi se pare că unul singur e rănit mai grav. L-au lovit chiar în faţa mea şi l-am scos din învălmăşeală.

Glasul şi faţa calmă a lui Nikolai, căldura şi lumina din odaie o mai liniştiră. Cuprinzându-l într-o privire de recunoştinţă, îl întrebă:

— Te-au lovit şi pe dumneata?

— Mi se pare că, din nebăgare de seamă, eu singur m-am lovit de ceva şi mi-am jupuit pielea. Bea ceaiul! E frig şi eşti îmbrăcată prea subţire…

Întinzând mâna ca să ia ceaşca, mama văzu că degetele îi erau pline de sânge închegat. Braţul îi căzu moale pe genunchi şi, în aceeaşi clipă, simţi că şi fusta era udă de sânge. Cu ochii larg deschişi, cu sprinceana înalt arcuită, îşi

privea pieziş degetele; era ameţită, iar în inimă îi ciocănea parcă un gând: „Tot aşa s-ar putea să dea şi-n Pavel…!” Ivan Danilovici apăru numai în vestă şi cu mâne-cile cămăşii suflecate. La privirea întrebătoare a lut Nikolai, răspunse cu vocea lui subţire:

— Rana de pe faţă e uşoară, dar are craniul fracturat, fără

să. fie însă prea grav; flăcăul e voinic! A pierdut însă prea mult sânge. II ducem la spital?

— Pentru ce? Lasă-l aici! – răspunse Nikolai.

— Astăzi poate să rămână, hai să zicem şi mâine; după

aceea, însă, mi-e mai uşor să-l îngrijesc la spital. Nu prea am timp pentru vizite în oraş. Ai de gând să scrii ceva despre cele întâmplate la cimitir?

— Bineînţeles! – răspunse Nikolai.

Mama se ridică încet şi se îndreptă spre bucătărie.